Update

Am renunţat de ceva timp la fostele obiceiuri, probabil din cauza unor schimbări astronomice, unor uneltiri masonice sau, poate, pur şi simplu dezvoltării psihologice la care vârsta mă supune fără urmă de milă sau compasiune. Mă plictisesc repede, dar tot atât de repede devin nostalgic, aşa că iată-mă din nou pe plaiurile virtuale ale wikilife-ului. Absenţa mea n-a fost una în van, ci a deschis calea către ceva ce sper că se va dezvolta şi va deveni cât mai cunoscut. Acel ceva este noul meu loc de joacă, un spaţiu virtual destinat filmelor, dar numai unei categorii aparte, şi-anume cele pe care Trebuie să le vezi! Se numeşte Cinefon, şi este disponibil la adresa http://cinefon.ro/ sau dând click pe imaginea de mai jos. Astfel, acest blog va rămâne deschis doar pentru alte activităţi cu o tentă uşor personală, aşa că se va updata mai rar, dar nu va cădea în dizgraţie. Vă aştept!

Cinefon - în limbaj de lungmetraj

Cinefon - în limbaj de lungmetraj

2 comentarii

Filed under Personal

Să fie de drum

România în stare pură, vâscoasă, primordială:

De luni mă întorc la Iași. Ne auzim de-acolo.

Un comentariu

Filed under Jenibil, dar irezistibil

Timpul fuge

Ridici ochii din monitor și vezi pereți. De regulă patru, nu mai puțin de trei. Albi, nuanțați divers, tapetați sau doar pătați, sunt niște pereți. Au asistat pasiv la tot ce ai făcut, tot ce ai văzut, tot ce ai ascultat. Gândurile ți-au mai rămas și nici alea îndeajuns. Singura limită e cerul, ți se spune. Până la el te inoportunează o placă de beton. Sau de rigips. De la caz la caz. Ești închis, te-ai încuiat pe dinăuntru, iar cheia s-a topit. Ușa a dispărut, acum camera e o sferă, iar tu o vrei distrusă. Odaia în care ai crescut ți-a devenit dușman, când ea încearcă să te-ajute. Sacrificiul ei îți pare o amenințare. Prea des interpretezi greșit semne evidente. Forma sferică previne leziuni pe care ți le-ai provoca. Te ține închis doar pentru a te proteja. Dușmanii adevărați sunt afară. Lumea e în flăcări iar tu ești într-un iglu etern. Nu știi ce s-a petrecut, tu doar vrei să scapi. Poate pentru că nu tu ai ales să fii aici, poate pentru că te crezi îndeajuns de puternic pentru a lupta. Nu-ți distruge singurul prieten. E tot ce ți-a rămas. E tot ce te ține la distanță de flăcările exteriorului.

Într-un plan concret, ne-am dus dracu. Ca să folosesc un clișeu la modă (că doar de-aia e clișeu): oamenii de știință au dezvoltat o nouă tehnologie prin care au creat carne de pui în condiții de laborator. Mai multe detalii aici. Au făcut-o. Problema nu e asta însă. Nici că o vor introduce (mai mult ca sigur) inițial în țări precum România. Nici că încalcă orice normă de rațiune existentă în cadrul civilizației noastre. Nici asta. Problema e că există oameni care declară senin, citez: Eu abia astept sa mananc carne creeata in laborator. Nu voi mai avea sentimentul de vinovatie ca au fost sacrificate animale si au murit in chinuri pentru ca moi sa mancam.Orice taietura implica durere, chiar si atunci cand taiem un fruct. Am încheiat cu o uriașă scârbă-n vârful limbii citatul. Personal, o să mă aplec asupra Bibliei cât de curând, în special către părțile sale finale. Măcar să știu la ce să mă aștept. De început a început demult.

3 comentarii

Filed under Personal

Noul Passat, mai Forțos ca niciodată

Lipsa acută de timp și de activități extra-curriculare a dus la o încetare temporară a pulsației vitale pe acest spațiu virtual. Nicio grijă, n-am plecat nicăieri, revin în zilele ce urmează. Până atunci vă las reclama de mai sus. Forța fie cu voi!

4 comentarii

Filed under Personal

Melodia serii

Dacă voi aveți ceva de spus, chiar vă rog. Eu n-am cuvinte.

2 comentarii

Filed under Muzici

Va veni o zi când vă vor jeli…

… și se vor ruga pentru sufletele voastre.

Este oare îndeajuns pentru sacrificiul făcut de 60 de milioane de oameni? Doar un gând efemer aruncat uneori din anonimatul gândirii le va putea ridica statuia meritată? Și nu spun cu asta că sângele vărsat de ei a avut vreun folos. Urmările au fost multe, în privința pozitivității acestora am serioase dubii. Nu. Cei ce astăzi nu mai sunt trebuie slăviți pentru cu totul altceva, o calitate ce pare a ne fi părăsit pe toți: credința. Și puțină legătură are asta cu religia. Au crezut în altceva, într-o lume mai bună prin faptele lor, într-o civilizație purificată de răul absolut al fiecăruia. Și pentru asta le-a fost suficient să moară. Au luat arma în mână (de cele mai multe ori fără a ști cum să o folosească) și au mărșăluit dincolo de liniile frontului pentru a-și respecta jurămintele depuse în lacrimi cu chiar câteva minute înainte (vezi ultimele zile de luptă ale Germaniei). Într-un cadru mai strâns s-ar putea numi naivitate. Cifrele însă nu îți permit asta.

Oamenii ăștia au murit, Aliații au câștigat, Axa a fost înfrântă, Aliații s-au luptat, Americanii au câștigat. A da utilitate sacrificiului lor înseamnă a considera prezentul o alternativă pozitivă. Ceea ce, îmi pare rău să spun, cu siguranță este naivitate. Nazismul n-ar fi ucis niciodată 60 de milioane de oameni și cu siguranță n-ar fi rezistat până în zilele noastre. Ca orice sistem totalitar s-ar fi măcinat din interior și s-ar fi prăbușit, lăsând însă în urma sa o planetă dezvoltată, prosperă, nu o rețea de străzi în ruină spălate de râurile de lacrimi ale celor rămași în viață. Ce a adus pozitiv acest război? Uitați-vă ce fac americanii acum în țările arabe. Dacă ăla nu e nazism, atunci ar trebui reinventat termenul.

 

Ken Watanabe în rolul Generalului

Ken Watanabe în rolul Generalului

Am văzut zilele astea cele două filme regizate de Clint Eastwood, Flags of our Fathers și Letters from Iwo Jima, ambele prezentând pe parcursul a câte două ore și-un pic bătălia pentru cucerirea, respectiv apărarea insulei japoneze Iwo Jima, mai întâi prin ochii americanilor, iar apoi ai japonezilor, cele două forțe raportându-se la doi anti-eroi pentru a le mână spiritul luptător. Astfel, dintre cei ce au ridicat steagul victoriei la Iwo Jima se remarcă Ira Hayes, un amerindian pe cât de nepotrivit în rolul său de salvator al Statelor Unite, pe atât de apreciat pentru flegma trasă peste mândria americană. De cealaltă parte îl găsim pe generalul Kuribayashi, un japonez școlit de americani, dar care admite în fața acestora că își va da viața pentru țara sa, cu oricine s-ar afla aceasta în război (I am determined to serve and give my life for my country).

 

Adam Beach în rolul lui Ira

Adam Beach în rolul lui Ira

Această dispută indirectă, alăturată coloanei sonore, reprezintă singurele aspecte remarcabile ale duologiei lui Eastwood. Sunt un mare pasionat al filmelor de război. Am văzut cea mai mare parte din ceea ce se putea vedea. Nu cred că există vreo scenă de luptă care să mă mai poată impresiona, vreun cadru macabru al câmpului de bătălie care să mă facă să închid ochii măcar pentru câteva secunde. Aceste două filme nu își propun să reinventeze genul. Reușesc însă cu succes să adauge o nouă filă (față-verso chiar) în transpunerea pe peliculă a Celui de-al Doilea Război Mondial. Iar pentru asta merită câteva ore de atenție.

Stând acum și reflectând, probabil filmul a vrut să evidențieze cât de ușor ne lăsăm impresionați de maniera în care ne este prezentată o situație, astfel încât ajungem să ne contrazicem singuri în privința favorizării unei părți sau a celeilalte. Ei bine, în privința mea această tactică a cam eșuat, în sensul că am fost cu sufletul lângă japonezi pe tot parcursul duologiei, în ciuda rezultatului deja cunoscut. Am sperat că, printr-o magie a scenaristicii, istoria ar putea fi cumva rescrisă. Din păcate am aflat că acest lucru este imposibil. Ceea ce ne stă în putere este să nu repetăm greșelile trecutului, să gândim înainte să judecăm, să judecăm înainte să acționăm. Doar așa vom putea atinge acel nivel de dezvoltare materială și spirituală pe care profețiile ni-l propovăduiesc.

Aș mai avea câteva lucruri de adăugat în privința războiului, dar le las pentru o dată viitoare.

3 comentarii

Filed under Filme

Amintiri

Din seria România, gen, reflectând momente plăcute din perioade fără griji:

Și, dacă îmi este permis, o versiune ușor… diferită, ce reușește să se plieze perfect pe gusturile mele:

Sesiunea își ascute ghearele… Lupta va fi memorabilă!

2 comentarii

Filed under Muzici