Arhive lunare: Ianuarie 2009

Bufnita oarba

Bufnita oarba - Sadegh Hedayat

Bufnita oarba - Sadegh Hedayat

Pentru inceput, cel mai bine ar fi sa incepem cum se cuvine: cu inceputul. Ma simt nevoit sa recunosc ca am fost atras in mrejele acestei cartii de titlul, coperta si originea autorului (Iran). Dupa deziluzia traita cu o zi (doua) in urma (vezi postul de jos), am asteptat sa imi infig degetele rasfoitoare de pagini in cuprinsul alteia… Fericindu-mi genele lecturomane (putine, e-adevarat), m-am pus pe citit. Asa a inceput nebunia.

Particularitatea evidenta a creatiei iranianului este repetarea descrielor de personaje, valorilor monetare, caracteristicilor vizuale (cromatice)/olfactive, starilor psihice. Ce inteleg, mai exact, prin aceasta repetare? O adevarata copiere de la o pagina la alta, numai ca nu atat de crud cum pare din cuvintele mele, ci 100% potrivit contextului si stilului autorului. Partea curioasa din mine incerca, pe parcursul primelor 50-60 de pagini, sa desluseasca fiecare apropo, detaliu, sunet, imagine samd. Ulterior aveam sa realizez ca era in zadar, mai ales dupa confirmarea primita pe calea traducatorului: „cu cat incerci sa-i dai de capat, cu atat intrebari noi rasar, intunecandu-le pe celelalte, iar raspunsurile care se nasc rastalmacesc sau anuleaza vechile pareri…” Macar acum puteam dormi linistit.

Povestea cartii este, pe cat de simpla, pe-atat de complicata si inexistenta. Practic, nu este altceva decat o inlantuire de imagini, superb articulate si alaturate, magistral descrise si suprinzator de bine interconectate. Desi autorul isi descrie creatia ca pe un ciorchine de otrava, distilata picatura cu picatura, eu vin si-l contrazic. Nu e chiar asa. Revenind la poveste, traducatorul iar ma loveste in moalele capului spunand: „oricate intepretari am da romanului (daca il consideram roman), ramane mereu ceva inexplicabil, care rupe coerenta”.

Ce mi-a placut? Nimic si totul, totul si nimic. Nu are ce sa iti placa, dar nu are nici ce sa nu iti placa. Este o carte plina de viata, dar in acelasi timp rece, moarta. Realizarea mea este ca am putut sa imi anulez spiritul (excesiv de) pragmatic si sa reusesc sa termin un roman de acest gen. As mai vrea Sadegh Hedayat, dar nu mai exista in Romania. E prima si ultima carte iraniana tradusa. Pacat. Daca v-am suscitat catusi de putin interesul in a o citi, faceti-o. Merita.

Sadegh Hedayat s-a sinucis in 1951, urmand exemplul personajului sau din  Bufnita oarba (desi acesta din urma doar cocheta cu suicidul, pentru ca in final sa moara sufleteste).

Intre timp am aflat ca am primit un colet cu 2 carti. Maine ma duc sa-l ridic. Daca este ceea ce ma astept sa fie (si nu vad de ce nu ar fi), inseamna ca in vacanta voi citi „A cincea fiola” (al carei autor nu reusesc sa mi-l reamintesc) si „Confesiunile unui asasin economic” (de John Perkins).

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria - Carti, • Sadegh Hedayat

Mari mistere ale trecutului

Marea Fâsâiala a lu' Rodriguez

Marea Fâsâiala a lu' Rodriguez

Fâââs. Asta ar fi sunetul care ar descrie intr-un mod corect, optim si echitabil cartea. Recunosc ca, fiind un pasionat de mistere ale civilizatiilor stravechi si, in general, de istorie, am asteptat cu sufletul la gura sa-mi procur si sa citesc cartea mai sus amintita.

„De la afirmatii mai mult sau mai putin indraznete pana la teorii bazate pe dovezi de netagaduit, Rodriguez ne poarta intr-un periplu captivant printre tainele civilizatiilor apuse.” Afirmatii indraznete? Nu; cartea nu prezinta altceva decat lucruri bine stiute (cel putin de catre mine) si presupuneri mai mult sau mai putin viabile. Dovezi de netagaduit? N-am gasit asa ceva. Rodriguez? Da, asa-l cheama. Periplu captivant? M-am fortat sa nu adorm de nu mi-a venit sa cred. Cum spuneam, fâââs.

Un alt aspect iritant a fost nevoia absurda si, practic, irationala a autorului de a ma bombarda frenetic cu detalii astronomice privind fazele Lunii, Soarelui si planetelor din Sistemul Solar. Daca ma interesau, probabil apelam la o lucrare de specialitate. Astfel, cand incepea sa imi suscite catusi de putin interesul, cartea se pierdea pe parcursul a 2-3 pagini intr-o droaie de detalii tehnice, total neinteresante (cel putin pentru mine).

Concluzia cartii este una deosebit de simpla: civilizatiile astea stravechi stia dom’le neste lucruri deosebit de interesante. Cum au ajuns sa le cunoasca, de la cine si, in special, cu ce scop, nu doreste sa ne prezinte dom’ Rodriguez.

Nu ma intelegeti gresit, cartea reprezinta intr-adevar o lectura draguta de dupa-amiaza ploioasa, dar cam atat. Nu se ridica nici macar la jumatate din asteptarile pe care si le face cititorul dupa lecturarea citatelor si explicatiilor soc de pe ultima coperta.

Scrie un comentariu

Din categoria - Carti, • Tomas Martinez Rodriguez

Melodia criz(antem)ei

In vremuri de criza, melodii de criza. Da, criza. Criza? Criza. Unde e criza. Criza? Aici. Criza! Nu e criza. Criza. Ba nu! Ba e criza. Vine criza. Criza! Pazea la criza! Criza. Daca dupa ce trece criza (criza, criza, criza) voi mai auzi cuvantul asta o (1) singura data (una, unos, une) ma voi transforma in Hulk, ma voi urca pe tavan ca Spiderman, ma voi aprinde asemenea Tortei Umane si voi darama orasul precum Juggernaut.

P.S.: Legat de Partizan/Timpuri Noi, m-am intalnit asta-vara, prin oras, cu Artan (huge grin).

Un comentariu

Din categoria Personal

Bate vantu-n urbea X

(Pre)umblatul la ora 03:00 AM singur, de nebun, pe strazi este cea mai reconfortanta experienta pe care am trait-o. E chiar mai buna decat somnul. In sfertul de ora pe care l-am petrecut sub luminile protectoare ale orasului, am realizat cat sunt de egoist. Il vroiam sa fie al meu, doar al meu. Aveam o dorinta aproape de nestapanit sa sparg magazinele, bancile si chioscurile de ziare. Daca nu ar fi venit Bronecu’ si mi-ar fi spart nasul, poate chiar as fi facut-o. De ce dracu’ simteam asta? Plictiseala, frica de monotonie, frustrare, depresie? Probabil toate laolalta, in doze mai mult sau mai putin egale. Dar nu asta este partea esentiala. Importanta este starea euforica de spirit dobandita odata ajuns acasa (si nu, nu trasesem nimic pe nas). Realizezi cat de mic si insignifiant esti pe de-o parte, dar, pe de alta parte, cate lucruri importante poti face pe parcursul a cateva secunde. Trebuie incercat! Garanteaza maestrul.

P.S.: La multi ani, Andrada!

Un comentariu

Din categoria Personal

Autobahn Vama Veche N-S

In Romania nu exista drumuri. Autostrazile existente sunt la nivelul unui banc cu blonde in comparatie cu alte tari nu neaparat civilizate, ci pur-si-simplu cu o dezvoltare normala. Ce fac autoritatile pentru rezolvarea problemei de infrastructura? Drum pe plaja din Vama Veche. O parte din mine inca mai crede in spiritul vamii si sufera vazand asemenea acte de vandalism la adresa lui. Niste nenorociti!

Vama Veche, asfaltată. Vamaioţii vor fi nevoiţi să-şi instaleze corturile pe trotuare.

Veste proastă pentru fanii staţiunii Vama Veche. Autorităţile locale au început să asfalteze staţiunea. Sătucul care obişnuia să fie locul preferat de distracţie al nonconformiştilor pare să se transforme într-o nouă Mamaia. Probabil că nu va mai dura mult până când va fi pusă şi o taxă de intrare în staţiune. Doar acum este asfaltată…”

Sursa: FreeNews

Vama

Update: De fapt nu este o autostrada, ci o idioata de pista de biciclete. Cine dracu merge cu bicicleta prin vama?!

2 comentarii

Din categoria Jenibil, dar irezistibil, Personal

Nu se mai poate, monşer!

Da, nu se mai poate! Nu mai pot asa! M-am saturat sa fiu tratat in halul asta! Stiu, nu sunt special, nu sunt un geniu (desi sunt genial), dar nu pot sa mai stau sa fiu luat de prost. Motivul acidei mele revoltari? Tembelizorul. Nenorocita de cutie cu tub catodic (cristale lichide) spanzurata de un mat alb aducator de semnal indobitocitor. Odata cu aparitia si producerea lui in masa (nu, nu in ma-sa) a inceput adevaratul declin al civilizatiei bipede. Nu sunt de vina Osama, petrolul, Bush, Sarkozy, Bivolaru, Base, Mircea Badea, Kim Jong Il, Putin si nici chiar afurisitii de canguri (fucking kangaroos). Nenorocita de cutie e vinovata. S-o jupuim, s-o facem drapel. Dar nu asta era ideea. Chiar mi se rupe de soarta lumii; oricum murim mai devreme sau mai tarziu, dar cat traiesc nu vreau sa mai fiu prostit pe fata, pe sistemul „taci si-nghite”. Experienta de a primi o flegma intre ochi si o palma dupa ceafa de cate ori ridici capul sa zici (sau chiar sa gandesti) ceva culturalizant e total dezagreabila. De aceea am instituit embargou. In camera mea nu mai functioneaza televizorul, desi exista in continuare. Cum spunea proful de mate, nu poti spune ca te-ai lasat de bautura, decat cand stai cu sticla pe masa si nu simti nimic.

P.S.: Daca vi se pare ca rasuna o urma de mandrie din vorbele mele, aveti dreptate.

Un comentariu

Din categoria Personal

Melodia saptamanii

Sa dea dracu ca geniala mai e! Am facut practic o obsesie pentru melodia asta. Buna muzica mai am!

Alison Moyet – All Cried Out

Scrie un comentariu

Din categoria Muzici