Arhive lunare: Octombrie 2010

Noi şi ei, cei vechi

Dacă am fi puşi să schiţăm un autoportret al naţiunii anului 2010, cam asta ar fi imaginea finală. Un bătrânel slăbit, prea slăbit să-şi mai spună ofurile, rămas cu gura schimonosită după atâţia ani de ţipat în van. Nu are dantură pentru că oricum nu are ce face cu ea. Mâncarea a devenit un lux. Supa de la cantina săracilor e atât de rară încât n-ai ce mesteca şi să vrei. Poartă pe cap o eşarfă primită de la nepoata îndepărtată; o poartă pe dos pentru că faţa e mult prea tocită şi decolorată, chiar şi pentru firavele exigenţe ale bătrânului. Înveliţi în eşarfă au venit mai mult ca sigur şi doi pantofi uzaţi, care, în scurta lor viaţă au apucat să vadă mai multe locuri decât bietul (aproape) centenar. Îi ţine bine şi îi şterge în fiecare zi. Nu se ştie niciodată cât de curând va veni ziua în care se va făli cu ce are mai bun.

Cât de ipocriţi putem fi. Ne autocaracterizăm astfel, dar tot ceea ce facem vine să ne contrazică. Ca popor, am dezvoltat obiceiul de a sărbători practic orice, de a o ţine din sărbătoare în sărbătoare, din grătar în grătar, din băută în băută (vezi ziua bărbatului, ziua de iarbă verde, a doua zi de iarbă verde, cele trei zile de Paşte, Crăciun, onomasticele, Halloween şamd). Lucru care, judecat la rece, nu prea ar fi de condamnat în condiţii normale. Numai că, în condiţii normale am avea ce sărbători. Astfel, apar două posibilităţi. Ori chiar suntem precum bătrânelul din imagine şi facem orice pentru a ne uita condiţia (dar, atenţie, nu pentru a o îmbunătăţi), ori, aşa cum cred eu, suntem nişte ipocriţi şi nu căutăm decât să ne plângem de milă, uitând că totuşi o ducem bine comparativ cu alţii. Pentru a exemplifica, am văzut zilele trecute o poză a unui copil african, practic piele-şi-os, murind într-un pâlc de iarbă al savanei. Astfel de copii se duc în fiecare zi. Aceea e o viaţă grea, ce nici nu se compară cu traiul nostru. Oricum ar fi, manifestăm o atitudine de condamnat, şi, până când nu ne vom trezi din starea asta de letargie „inerţică” nu vom putea evolua de la stadiul bătrânelului, fie în sens practic, fie în sens teoretic, mental.

BTW: În cazul în care vreţi un moş care să urle la voi din sculare în culcare, puteţi să vă atârnaţi tabloul ăsta de cuiul bătut strategic pe centrul imprecis al peretului achiziţionându-l de aci.

Anunțuri

4 comentarii

Din categoria Personal

Pfuuu…

 

Câta stratu dă praf!

Regăsesc cu greu drumul către adresa unde, nu de mult, îmi retrăgeam spiritul în momentele sale de slăbiciune. Indicatoarele s-au sucit, într-adins pentru a mă încurca, pentru a mă pune să bântui pe cărări încă nestrăbătute, nedescoperite, nebănuite… Dar nu, mi-am păstrat amintirile, închise bine, departe de orice influenţă posibilă. Încă îl mai cunosc: mirosul hârtiei imaculate, sunetul Muzici-lor, ironia prostească din unele locuri… da, încă mai simt drumul de mult neglijat. El nu m-a uitat. Mă ghidează cu precizie elveţiană către uşa odată strălucindă, acum învelită la căldură sub licheni, aşteptându-mă. Îşi deschide braţele către mine, mă cuprinde… aproape că o simt în sufletul meu, în mintea mea, în mine. Vreau să îi vorbesc, dar buzele îmi sunt legate. Nu le pot mişca oricât m-aş strădui. Îmi face semn să nu mă mai zbat. Nici nu mai am cum. M-a prins.

O văd cum se apleacă din înălţimea-i infinită către mine, parcă încercând să-mi spună ceva. Buzele ei se apropie de urechea mea dreaptă. Aerul pe care-l trage în piept îmi provoacă un fior rece până în sufletul peste care domneşte cu atâta pricepere. Încă nu îmi spune. Ochii mei se deschid către ea întrebând de ce? Din puţinul aer rămas îmi şopteşte un cuvânt la care nu m-aş fi aşteptat niciodată. Îngheţ instantaneu. Cum de nu m-am gândit la asta? Cum de nu mi-am dat seama? Nu mai e. A dispărut. Asta îmi e răsplata pentru cum m-am purtat. Şi totuşi, ce fac acum? Am străbătut atâta drum, am trecut prin atâtea… măcar o privire de-aş mai putea arunca înăuntru. Doar că, odată cu amintirile, am uitat să ascund cel mai important obiect. Pe cât de mic, pe atât de vital. În limbaj comun poartă denumirea de Parolă, cuvât cu care mi-a îngrozit auzul prezenţa de mai-nainte.

Când uiţi uiţi. Noroc că se poate recupera.

Am aflat cu stupoare că încă mai am vizitatori. Motiv pentru care merită să mai arunci o idee pe planşetă din când în când. Revin!

5 comentarii

Din categoria Personal