Shutter Island

La insistenţele unor persoane cărora, de cele mai multe ori, tind să le urmez sfaturile, am luat în primire prezentul titlu, cu speranţa unui film bun, memorabil, Scorsese-like. Nimic nu putea să mă pregătească pentru ce avea să urmeze.

Rareori se ivesc momentele în care capacitatea mea intelectuală este incapabilă să ticluiască o opinie cu privire la… practic orice. Shutter Island a reuşit să mă blocheze dacă  nu prin genialitatea traseului parcurs de peliculă pe perioada celor două ore, atunci prin atmosfera lugubră demnă de un film psihologic cu asemenea valenţe calitative. O capodoperă a genului, dar şi a geniului, de data asta mai puţin vag, purtând numele simplu, dar complet, de Martin Scorsese. Cu un asemenea palmares în spate, orice atingere adusă unei producţii este una remarcabilă, postura de regizor transformând-o în capodoperă. Cuvintele sunt de prisos pentru a descrie filmul. L-am văzut doar de două ori, însă mai urmează cu siguranţă cel puţin o vizionare. Nu m-am dumirit exact ce şi cum. Pentru cei ce încă nu l-au văzut, postul se termină aici.

În continuare nişte foarte multe SPOILERE, dar am nevoie de ele pentru a-mi confirma şi mie adevărata opinie finală (cel puţin pentru moment):

N-am citit nicio părere pe nicăieri, tocmai pentru a nu-mi denatura propria percepţie asupra adevărului ascuns cu măiestrie între faldurile paltonului de US Marshall marca Teddy Daniels. Buuun. În final se conturează două posibilităţi: varianta doctorului (varianta ultimelor 10 minute) şi varianta lui Teddy (varianta întregului film minus cele 10 minute).

1. Dând crezare dr John Cawley, Edward Daniels este de fapt Andrew Laeddis, tipul care şi-a omorât soţia după ce a descoperit că aceasta şi-a înecat proprii copii. Pacientul Teddy este singura şansă de supravieţuire a clinicii de pe insula Shutter, tratarea lui urmând să decidă finanţarea ulterioară a programului. Astfel, i-a fost acceptată şi pusă în scenă povestea nebună a vieţii închipuită de el. După două ore de ambiguitate pare să fie singura ancoră a realităţii într-un ocean de întrebări fără răspuns. Nu trebuie însă luată de bună. Dacă suntem atenţi pe tot parcursul filmului, tocmai această variantă este demontată atom cu atom.

2. Astfel, după părerea mea, se prea poate ca personajul interpretat de Leornardo di Caprio (nu ştiu exact cum ar trebui să îl  numesc) să aibă dreptate în a spune că nu el este cel vinovat de moartea soției, ci el să fi ajuns pe insulă în căutarea adevăratului criminal, dar să fi fost supus la o operație de spălare a creierului, coordonată de dr Cawley. Astfel, când acesta îi spune că starea sa de boală revine ciclic, Teddy admițând crima pentru un scurt moment, putându-se referi în fapt la operația parțial eșuată, suferită pe parcursul șederii pe insulă. Doctoriţa ce se ascunde în peşteră oferă cel mai important punct de susţinere al acestei teorii. Ea spune că, dacă pe parcursul vieţii întâmpini un moment şocant, traumatizant, atunci sistemul medical îţi va fabrica un dosar
de nebunie bazat pe rezistenţa ta scazută la traume (vezi lagărul Dachau / moartea familiei Daniels).

Tot filmul se constituie într-o dualitate a vieții și a morții spirituale, într-un paralelism perfect între cele două universuri, unul din ele cu siguranță adevărat. Astfel, întreg planul acţiunii se desfăşoară pe două segmente (lagărul Dachau şi găsirea criminalului) unite printr-un al treilea (moartea soţiei şi a celor trei copii), fie în mod direct (admiţând existenţa lui Andrew Laeddis), fie în mod indirect (ucigaşul fiind chiar teddy).

Bizar, dar totuşi savuros este faptul că la sfârşitul filmului nu am putut conchide asupra adevărului absolut. Enervantă treabă. Pe la început, se desfăşoară o scenă pseudo-romantică între cei doi. Desi soţia i s-a evaporat arzând din braţe, printre degete îi curgeau şiroaie de apă, marcând sentimentul său de vinovăţie pentru ambele crime (atât a soţiei cât şi a copiilor), vinovăţie cu origine incertă (fie practică, fie la nivel conceptual).

Într-un plan puţin mai concret, Andrew Laeddis, piromanul aparent vinovat de moartea familiei lui Teddy are aceeaşi istorie ca acesta în prima variantă a filmului (închisoare, insula Shutter, dispariţie completă din conştiinţa realităţii).

Ştiu, încerc, dar nu reuşesc să pun măcar un vârf de creion pe I. Nu mă lasă Scorsese.

O ultimă chestie, extinzând puţin mai mult paralelismul în spectrul tangent cu absurdul, insula, în mijlocul oceanului, în momentul potopului poate fi asemuită cu lagărul Dachau in mijlocul unei Europe aliate anti-nazism asteptând unirea fronturilor, peste gardurile unităţii, respectiv malurile insulei. Doar aşa, de drag.

Nu sunt nici pe departe vreun critic de film, la fel cum nici nu am văzut îndeajuns de multe filme pentru a-mi putea permite să schimb concepţii deja stabilite. Astfel, dacă aveţi alte păreri, abia aştept să le aud.

3 comentarii

Filed under Filme

3 responses to “Shutter Island

  1. Pingback: Shutter Island - Ziarul toateBlogurile.ro

  2. In primul rand, avem o rezonanta perfecta cand vine vorba de-a pune la indoiala statutul de capodopera al filmului. Nici nu se poate pune problema. Apoi, pe langa realizarea regizorala de mare exceptie, remarcam inevitabil si capacitatea lui di Caprio de-a potenta excelent starile depresive, gesturile convulsive ale unei frustrari intinsa la maxim, mentalul unui om indescifrabil, dupa cum prea bine ai punctat si tu. Este inca o confirmare a genialitatii celor doi oameni de film. Cat despre final si adevaratul curs al povestii, e un adevarat val, daca observi, in a lasa un loc imens de interpretare. Tine de-acum si de iscusinta fiecarui regizor in a face ceva inteligent din asta sau pur si simplu un cliseu enervant. Momentul din final, dupa ce i s-a dezvaluit tot, iar el sta pe o treapta in curte, si vine presupusul sau coleg sa discute, apare o chestie foarte ambigua, prin faptul ca Teddy induce ideea ca este de fapt bolnav mintal, uitand absolut tot ce i s-a spus. Imediat insa, urmeaza o scena care ar demonstra ca de fapt nu este asa, ci joaca doar un rol. Mi-a ramas in minte lucrul asta, dupa care filmul se si termina.

  3. Da, exact cum spui, finalul deschis putea fi un cliseu enervant. Martin Scorsese l-a transformat intr-un motiv ce te reaseaza in scauna pentru o revizualizare a capodoperei, cu si mai multa atentie si placere. Un film Foarte Bun!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s