Arhive lunare: Ianuarie 2011

Melodia serii

Dacă voi aveți ceva de spus, chiar vă rog. Eu n-am cuvinte.

2 comentarii

Din categoria Muzici

Va veni o zi când vă vor jeli…

… și se vor ruga pentru sufletele voastre.

Este oare îndeajuns pentru sacrificiul făcut de 60 de milioane de oameni? Doar un gând efemer aruncat uneori din anonimatul gândirii le va putea ridica statuia meritată? Și nu spun cu asta că sângele vărsat de ei a avut vreun folos. Urmările au fost multe, în privința pozitivității acestora am serioase dubii. Nu. Cei ce astăzi nu mai sunt trebuie slăviți pentru cu totul altceva, o calitate ce pare a ne fi părăsit pe toți: credința. Și puțină legătură are asta cu religia. Au crezut în altceva, într-o lume mai bună prin faptele lor, într-o civilizație purificată de răul absolut al fiecăruia. Și pentru asta le-a fost suficient să moară. Au luat arma în mână (de cele mai multe ori fără a ști cum să o folosească) și au mărșăluit dincolo de liniile frontului pentru a-și respecta jurămintele depuse în lacrimi cu chiar câteva minute înainte (vezi ultimele zile de luptă ale Germaniei). Într-un cadru mai strâns s-ar putea numi naivitate. Cifrele însă nu îți permit asta.

Oamenii ăștia au murit, Aliații au câștigat, Axa a fost înfrântă, Aliații s-au luptat, Americanii au câștigat. A da utilitate sacrificiului lor înseamnă a considera prezentul o alternativă pozitivă. Ceea ce, îmi pare rău să spun, cu siguranță este naivitate. Nazismul n-ar fi ucis niciodată 60 de milioane de oameni și cu siguranță n-ar fi rezistat până în zilele noastre. Ca orice sistem totalitar s-ar fi măcinat din interior și s-ar fi prăbușit, lăsând însă în urma sa o planetă dezvoltată, prosperă, nu o rețea de străzi în ruină spălate de râurile de lacrimi ale celor rămași în viață. Ce a adus pozitiv acest război? Uitați-vă ce fac americanii acum în țările arabe. Dacă ăla nu e nazism, atunci ar trebui reinventat termenul.

 

Ken Watanabe în rolul Generalului

Ken Watanabe în rolul Generalului

Am văzut zilele astea cele două filme regizate de Clint Eastwood, Flags of our Fathers și Letters from Iwo Jima, ambele prezentând pe parcursul a câte două ore și-un pic bătălia pentru cucerirea, respectiv apărarea insulei japoneze Iwo Jima, mai întâi prin ochii americanilor, iar apoi ai japonezilor, cele două forțe raportându-se la doi anti-eroi pentru a le mână spiritul luptător. Astfel, dintre cei ce au ridicat steagul victoriei la Iwo Jima se remarcă Ira Hayes, un amerindian pe cât de nepotrivit în rolul său de salvator al Statelor Unite, pe atât de apreciat pentru flegma trasă peste mândria americană. De cealaltă parte îl găsim pe generalul Kuribayashi, un japonez școlit de americani, dar care admite în fața acestora că își va da viața pentru țara sa, cu oricine s-ar afla aceasta în război (I am determined to serve and give my life for my country).

 

Adam Beach în rolul lui Ira

Adam Beach în rolul lui Ira

Această dispută indirectă, alăturată coloanei sonore, reprezintă singurele aspecte remarcabile ale duologiei lui Eastwood. Sunt un mare pasionat al filmelor de război. Am văzut cea mai mare parte din ceea ce se putea vedea. Nu cred că există vreo scenă de luptă care să mă mai poată impresiona, vreun cadru macabru al câmpului de bătălie care să mă facă să închid ochii măcar pentru câteva secunde. Aceste două filme nu își propun să reinventeze genul. Reușesc însă cu succes să adauge o nouă filă (față-verso chiar) în transpunerea pe peliculă a Celui de-al Doilea Război Mondial. Iar pentru asta merită câteva ore de atenție.

Stând acum și reflectând, probabil filmul a vrut să evidențieze cât de ușor ne lăsăm impresionați de maniera în care ne este prezentată o situație, astfel încât ajungem să ne contrazicem singuri în privința favorizării unei părți sau a celeilalte. Ei bine, în privința mea această tactică a cam eșuat, în sensul că am fost cu sufletul lângă japonezi pe tot parcursul duologiei, în ciuda rezultatului deja cunoscut. Am sperat că, printr-o magie a scenaristicii, istoria ar putea fi cumva rescrisă. Din păcate am aflat că acest lucru este imposibil. Ceea ce ne stă în putere este să nu repetăm greșelile trecutului, să gândim înainte să judecăm, să judecăm înainte să acționăm. Doar așa vom putea atinge acel nivel de dezvoltare materială și spirituală pe care profețiile ni-l propovăduiesc.

Aș mai avea câteva lucruri de adăugat în privința războiului, dar le las pentru o dată viitoare.

3 comentarii

Din categoria Filme

Amintiri

Din seria România, gen, reflectând momente plăcute din perioade fără griji:

Și, dacă îmi este permis, o versiune ușor… diferită, ce reușește să se plieze perfect pe gusturile mele:

Sesiunea își ascute ghearele… Lupta va fi memorabilă!

2 comentarii

Din categoria Muzici

Teoria imploziei

 

… sau cum să manipulezi masele fără să mişti un deget.

Mai am puţin şi împlinesc 20 de ani. Nu pot să cred şi totuşi se întâmplă. Deşi mă consider încă tânăr, pot să spun că de-a lungul vieţii mele am acumulat o seamă de experienţe din care mi-am dezvoltat un ochi, o privire, o simţire asupra lumii, destul de cuprinzătoare. Îmi place să cred că pot fi teleghidat doar prin totalul meu consimţământ, că am o mare putere de decizie asupra influenţelor exterioare la care mă supun. Cum nimic nu are o eficienţă de 100%, iată că şi eu am momentele mele în care cedez sub presiunea acumulată în urma frustrărilor la care sunt supus.

Zilele trecute, într-una din preumblările mele existenţiale către facultate, m-am detaşat de mijlocul de transport specific secolului XX, de duhoarea ce mă înconjura, de urletele moşilor care sunt forţaţi să stea în picioare, de  babele convinse că există întotdeauna un loc mai bun în autobuz decât cel pe care-l ocupă pentru moment, de cerşetorii care n-au aflat că după 15 ianuarie chiar nu se mai colindă, dar şi de alte elemente atât de caracterizante, dar care pot diferi de la zonă la zonă, astfel încât mă abţin din a le mai prezenta.

Aşadar m-am detaşat, m-am înălţat şi am tras cu ochiul la imaginea de ansamblu. Am văzut un grup de oameni în care mustea un singur sentiment: ura. Şi nu consider asta problema. Este normal să te irite bătaia de joc atunci când eşti supus la ea, şi nu oricum, ci din gros. Ceea ce mă pune pe mine pe gânduri este că această încleştare a sentimentelor nu se focalizează asupra adevăraţilor vinovaţi, ci asupra celorlalţi călători. Din cauza celor în vârstă nu avem noi, cei tineri, spaţiu. Unde vă duceţi la ora asta?! Din cauza celor tineri care stau jos, nu ne putem aşeza noi, cei bătrâni şi bolnavi! Unde te urci doamnă, nu vezi că nu e loc? Şi împing săraca femeie de pe trepte. Se pun în faţa uşii până când, salvator, aceasta se închide.

Se nasc astfel nişte conflicte interpersonale artificiale, manufacturate de scârbele din conducerea RATP Iaşi, oameni care nu vin niciodată „pe teren”, dar au pretenţia ca lumea să îşi procure bilete. Li se rupe în paişpe că noi ne tocăm nervii mărunt cum altfel decât reciproc. Nu îi atrage decât profitul, cuvânt pe care, culmea, îl pomenesc din ce în ce mai rar, tocmai din cauza acestor condiţii de batjocură pe care le oferă. Ceea ce m-a surprins însă a fost faptul că şi eu, în închipuitul meu calm spiritual, m-am lăsat pradă aceluiaşi sentiment, cu cote alarmante de manifestare, aş putea spune. Iată cât de dificil e de fapt să afirmi că te poţi auto-controla, că eşti propriul tău stăpân.

Desigur, toate aceste aspecte nu au un motiv ascuns de răzvrătire a populaţiei contra propriilor semeni. Nu. Toate astea se întâmplă din prostie, lene şi în general durere în zone cu caracter median. Un spirit suficient de întreprinzător însă ar putea trage un set de concluzii interesante şi uşor de aplicat într-un viitor război religios ce stă să erupă. Aşadar, viitori conspiraţionişti, învăţaţi şi aplicaţi!

8 comentarii

Din categoria Teorica Conspiraţiunii

O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

de către Neagu Djuvara.

Rare sunt ocaziile cu care poţi descoperi oameni de valori incomensurabile. Mai mult ca sigur pentru că şi aceşti oameni sunt rari. Atât de rari încât conştiinţa populară începe să îi excludă din actual, să îi mitizeze, să îi atribuie istoriei, veacurilor de mult apuse.

În opinia mea, Neagu Djuvara nu poate fi încadrat descrierii de mai sus. O asemenea încercare nu ar face altceva decât să-i diminueze aura ce sunt convins că îl înconjoară, să-i confere un statut mult inferior înţelepciunii sale, în esenţă, să-l reducă la un nivel jignitor de om. De azi înainte, pentru mine, Neagu Djuvara este demiurgul condeiului, pogorât printre păgâni ca mine şi ca voi pentru a ne deschide ochii şi lumina mintea şi pentru a reaprinde în noi văpaia patriotică de odinioară ce pare a se stinge, generaţie cu generaţie. Până la prezenta lucrare nu am avut decât mici tangenţe cu activitatea sa literară, acestea constituindu-se ruşinos în citate de mică amploare analizate pe la orele de română. Ironia face ca tocmai un citat să mă determine să achiziţionez această carte, cuvinte superbe aşternute pe hârtie de o mână divină, dar, despre care voi vorbi ceva mai încolo.

Am fost dintotdeauna pasionat de istoria naţională, de faptele (mai mult sau mai puţin) de vitejie ale strămoşilor mei. Îmi reamintesc cum prin clasa a III-a descopeream cu drag Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, perioada fanariotă, succesiunea la tron a Mavrocordaţilor  şi altele asemenea dintr-o carte a cărei provenienţă îmi scapă momentan. Prea mic pentru a înţelege contextul politic al vremii respective mă rezumam la a admira portretele eroilor şi la a citi adnotările făcute de înaintaşi mai pricepuţi decât mine. Cum pasiunile copilăriei nu dispar niciodată, ba din contră, capătă şi mai multă putere, lectura ce mi-a marcat ultimele zile a fost mai mult decât un deliciu.

Scânteia cărţii a pornit, aşa cum ne mărturiseşte autorul în Prefaţă, din dorinţa de a oferi tinerei generaţii un îndreptar al propriei istorii, o prezentare sumară a perioadei sec. I Î.Hr. – sec. XX D.Hr. Diferenţele între realizarea sa şi istoria predată astăzi în şcoli sunt mici, dar vitale, de cele mai multe ori ţinând de o prezentare pe larg a contextului, calitate ce lipseşte cu desăvârşire manualelor şcolare actuale. Astfel, tânărul cititor poate motiva conştiinţei sale neîncrezătoare anumite acţiuni istorice care, până astăzi, erau puse sub semnul întrebării, în mare parte pentru că:

… manualele şcolare continuau, în ciuda revoluţiei din decembrie 1989, să difuzeze aceeaşi istorie intenţionat deformată în deceniile trecute, şi cam în aceeaşi „limbă de lemn”.

Astfel, a apărut această magnifică lucrare, lectură obligatorie pentru generaţia post-decembristă.

În ciuda celor şase capitole ce compun cartea, împărţită astfel conform contextului istoric pe care îl prezintă, se disting doar două părţi atât de asemănătoare din punct de vedere al stilului literar, dar atât de diferite din punct de vedere al implicării emoţionale a povestitorului. Mă refer aici la perioadele despărţite de ultimii ani de domnie ai lui Carol I, ani ce coincid cu începerea Primului Război Mondial. Spun asta pentru că, dacă domnul Djuvara a reuşit să păstreze o obiectivitate de fier în paginile precedente, în cele ce urmează, când istoria devine pentru dumnealui un set de amintiri din ce în ce mai apropiate, lipsa implicării afective este un chin la care mă bucur că nu s-a autosupus. A rezultat astfel cea mai puternică rememorare a acelei perioade pe care am întâlnit-o, bucuriile şi dezamăgirile autorului (de multe ori manifestând un caracter uşor infantil) constituind baza unui adevărat monument de admiraţie pe care i-l închin acestui scriitor minunat.

Ceea ce însă m-a întristat a fost chiar acel citat de care vorbeam mai sus, în speţă speranţa pe care, la cei 94 de ani ai săi, Neagu Djuvara nu şi-a pierdut-o. Ba mai mult, îşi pune baza în generaţia actuală, ignorând cu siguranţă maladivul spiritual ce o defineşte, pentru o schimbare care, odată şi-odată, tot trebuie să vină. Cu convingerea că nu am reuşit să redau decât o cantitate infimă din magia transmisă pe calea cuvintelor pe parcursul acestor două zile de lectură, vă las dovadă citatul de care am amintit:

Moştenirea cea mai tragică (n.r. a comunismului) constă în faptul că acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul. Un regim în care minciuna a fost ridicată la rangul de metodă de guvernare, în care teroarea a dezvoltat laşitatea la cei mai mulţi şi eroismul imprudent la câţiva, în care delaţiunea a fost considerată virtute, în care furtul, nu numai din bunul statului dar şi din cel al vecinului, a sfârşit prin a apărea legitim din cauza privaţiunilor permanente şi a exemplului de înşelăciune venit de sus, un asemenea regim nu putea să nu lase urme profunde în mentalităţi şi comportamente. Ele sunt astăzi piedica majoră în integritatea noastră într-o lume nouă. Răul mi se pare atât de adânc şi de generalizat încât nu ştiu dacă generaţia celor care acum sunt tineri îl va mai putea stârpi. Moralitatea batjocorită se repară mai greu decât uzinele învechite. Poate doar generaţiile următoare să reuşească a regăsi echilibrul, dacă ar şti, cu hotărâre să impună cultul cinstei, al respectului pentru cuvântul dat şi pentru semeni.

cu referire la Uniunea Europeană, maestrul adaugă:

Eu cred că abilitatea noastră politică ne va ajuta nu numai să intrăm în acest mare ansamblu continental, dar şi să jucăm în sânul lui un rol de frunte. Este crezul meu. Rămâne ca generaţiile viitoare să-l împlinească!

 

3 comentarii

Din categoria - Carti, • Neagu Djuvara

Stone

Stone

Stone

Am dezvoltat în ultimul timp un obicei la care sper să renunţ. Iniţial, aplecarea urechii la gândurile altora transmise pe cale virtuală, protejat de anonimatul internetului, părea o idee bună, productivă. Acum, după ce observ cât de reduse mintal sunt aceste entităţi, obiceiul meu începe să devină frustrant. Oamenii îşi pot exprima liber opinia. E bine? Teoretic da, practic nu. Problema fundamentală care apare este că, prin prisma majorităţii prostiei, acele terţe persoane care chiar au ceva de spus rămân înecate în mocirlă, trase la fund de antagonicele mase amintite mai sus.

Am dat întâmplător peste filmul ăsta şi, trebuie să recunosc, în primul rând m-au atras distribuţia şi regia. Cei trei actori nu mai au nevoie de nicio recomandare. În schimb, regizorul John Curran trebuie amintit pentru The Painted Veil, superba transpunere în plan vizual a unei iubiri maladive, o experienţă remarcabilă pe care vi-o sugerez. Cum vă mărturiseam mai sus, am făcut scroll până în secţiunea inferioară a paginii, loc în care bietul film, cu a sa fărâmă de peliculă, este pus la zid şi bătut cu pietre de toate formele şi dimensiunile. Uneori, tămăduitor, îşi mai face apariţia un norocos ce a reuşit să privească prin literele filmului, dincolo de pojghiţa de aparentă realitate. Imaginea pe care a suprins-o a fost aceea a unei producţii remarcabile, dar care a omis să precizeze publicul căruia i se adresează.

De fapt aici converg toate evaluările slabe pe care filmul le-a căpătat. Un exemplu edificator este nota 5,9 de pe IMDb, nimic altceva decât o jignire adusă ideii de simbolistică şi profunzime cinematografică. Îmbucurător este însă faptul că peste jumătate din voturi se situează în intervalul 7-10, cu preponderenţă spre partea superioară a acestuia.

Stone este un film direct, căruia îi lipseşte însă o instrucţiune simplă: doar dacă încerci să evoluezi mental către nivelul necesar perceperii pădurii din spatele copacilor, vei înţelege şi vei aprecia. Doar atunci vei putea afirma că cele două ore petrecute în faţa ecranului te-au făcut să te opreşti câteva secunde şi să gândeşti. Un lucru pe care rareori îl mai întreprindem. Să stăm aşa, pe loc, nemişcaţi, şi să gândim.

În alte condiţii m-aş fi oprit aici, însă nu-mi pot încheia scrierea fără a remarca (dacă mai era nevoie) lipsa de cuvinte ce pot descrie pe de-a-ntregul talentul celor doi Adami, Robert de Niro şi Edward Norton şi senzualitatea contemporană a Evei, înfăţişată sublim de Milla Jovovich.

Moment de exteriorizare a sentimentelor personale: Şi-a REVENIT Robert de Niro!!!

Atât. Vizionare plăcută! Aştept păreri.

5 comentarii

Din categoria Filme

Websitestory

Websitestory

Websitestory

Azi am încercat să tolerez. Am încercat să închid ochii, să respir adânc şi să pronunţ un Hai mă! din toată inima. Am încercat să cred. Mi-am dat sufletul să reuşesc. Am eşuat lamentabil. Şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, mi-am mai făcut şi nervi.

Am descoperit însă noul canal al scursurilor internautice, noua găleată de flegme cerebrale virtuale, sursa duhorii ăsteia primordiale numită prostie. În termeni tehnici se cheamă secţiunea de comentarii a site-ului Cinemagia.ro. Într-o abordare lingvistică uşor îmbunătăţită din punct de vedere cromatico-descriptiv asta s-ar traduce ca bordelul în care curva supremă este evoluţia speciei. Degradare intelectuală într-un stadiu mai avansat decât acolo nu se înregistrează în niciun alt loc, fie el real sau virtual.

Îi mărturiseam şi lui Vlad printr-un comentariu mai devreme: nu mă deranjează când sunt contrazis, atâta timp cât acea opinie contrară este construită pe un fundament argumentativ solid, pe o gândire logică şi corectă şi mai ales exprimată într-o manieră nu neapărat dezvoltată, dar îndeajuns de bine elaborată încât să poată fi înţeleasă. E numai vina mea că am aplecat cursorul mouse-ului asupra anonimizaţilor internetului.

Revenind la film, cu dorinţa de a atinge somităţile antemenţionate voi pronunţa cu voce tare un singur cuvânt: DAAA! Pentru restul voi lăsa tastatura să grăiască.

Până anul trecut filmele româneşti abordau o varietate de 3 genuri: Istoria Românilor by Sergiu Nicolaescu (foarte valoroase), Nasoala perioadă comunistă a României (subiect stors până la ultima picătură de sevă), Comedii clasice (vezi Toma Caragiu). Excepţie făceau o serie de ecranizări, mai mult sau mai puţin reuşite (Moromeţii, Pădurea Spânzuraţilor, Ion, Baltagul), Marfa şi Banii (o capodoperă a cinematografiei române post ’89) şi o tentativă de thriller transformat în orgie SF din raţiuni financiare (Un caz de dispariţie). Subiecte răcite sau deja uscate după prea mult încălzit la microunde. Anul 2010 a venit însă cu ceva nou din partea unui surprinzător (cel puţin pentru mine) Dan Chişu, în pelicula lui Websitestory.

E un film comercial, e un film light. Nu necesită experienţe cinematografice avansate, floricele, nachos, cola, nici măcar o anumită dispoziţie nu necesită. În două săptămâni (căci atât a durat filmarea), Dan Chişu a reuşit să transpună pe suport electronic un sentiment specific fiinţei: vitalitatea. Deşi securea morţii domneşte peste cele 82 de minute, filmul emană viaţă prin toate crăpăturile, prin toate replicile, prin toţi actorii, prin Ficat-ul lui Oreste (omul pentru care am şi cumpărat filmul), prin deosebit de potenta trupă Deko… În cinema-uri mă îndoiesc că mai rulează, dar vă sfătuiesc să vă cumpăraţi / închiriaţi DVD-ul pentru că, da, nici nu ştiţi ce pierdeţi.

7 comentarii

Din categoria Filme