Arhive pe categorii: – Carti

O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

de către Neagu Djuvara.

Rare sunt ocaziile cu care poţi descoperi oameni de valori incomensurabile. Mai mult ca sigur pentru că şi aceşti oameni sunt rari. Atât de rari încât conştiinţa populară începe să îi excludă din actual, să îi mitizeze, să îi atribuie istoriei, veacurilor de mult apuse.

În opinia mea, Neagu Djuvara nu poate fi încadrat descrierii de mai sus. O asemenea încercare nu ar face altceva decât să-i diminueze aura ce sunt convins că îl înconjoară, să-i confere un statut mult inferior înţelepciunii sale, în esenţă, să-l reducă la un nivel jignitor de om. De azi înainte, pentru mine, Neagu Djuvara este demiurgul condeiului, pogorât printre păgâni ca mine şi ca voi pentru a ne deschide ochii şi lumina mintea şi pentru a reaprinde în noi văpaia patriotică de odinioară ce pare a se stinge, generaţie cu generaţie. Până la prezenta lucrare nu am avut decât mici tangenţe cu activitatea sa literară, acestea constituindu-se ruşinos în citate de mică amploare analizate pe la orele de română. Ironia face ca tocmai un citat să mă determine să achiziţionez această carte, cuvinte superbe aşternute pe hârtie de o mână divină, dar, despre care voi vorbi ceva mai încolo.

Am fost dintotdeauna pasionat de istoria naţională, de faptele (mai mult sau mai puţin) de vitejie ale strămoşilor mei. Îmi reamintesc cum prin clasa a III-a descopeream cu drag Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, perioada fanariotă, succesiunea la tron a Mavrocordaţilor  şi altele asemenea dintr-o carte a cărei provenienţă îmi scapă momentan. Prea mic pentru a înţelege contextul politic al vremii respective mă rezumam la a admira portretele eroilor şi la a citi adnotările făcute de înaintaşi mai pricepuţi decât mine. Cum pasiunile copilăriei nu dispar niciodată, ba din contră, capătă şi mai multă putere, lectura ce mi-a marcat ultimele zile a fost mai mult decât un deliciu.

Scânteia cărţii a pornit, aşa cum ne mărturiseşte autorul în Prefaţă, din dorinţa de a oferi tinerei generaţii un îndreptar al propriei istorii, o prezentare sumară a perioadei sec. I Î.Hr. – sec. XX D.Hr. Diferenţele între realizarea sa şi istoria predată astăzi în şcoli sunt mici, dar vitale, de cele mai multe ori ţinând de o prezentare pe larg a contextului, calitate ce lipseşte cu desăvârşire manualelor şcolare actuale. Astfel, tânărul cititor poate motiva conştiinţei sale neîncrezătoare anumite acţiuni istorice care, până astăzi, erau puse sub semnul întrebării, în mare parte pentru că:

… manualele şcolare continuau, în ciuda revoluţiei din decembrie 1989, să difuzeze aceeaşi istorie intenţionat deformată în deceniile trecute, şi cam în aceeaşi „limbă de lemn”.

Astfel, a apărut această magnifică lucrare, lectură obligatorie pentru generaţia post-decembristă.

În ciuda celor şase capitole ce compun cartea, împărţită astfel conform contextului istoric pe care îl prezintă, se disting doar două părţi atât de asemănătoare din punct de vedere al stilului literar, dar atât de diferite din punct de vedere al implicării emoţionale a povestitorului. Mă refer aici la perioadele despărţite de ultimii ani de domnie ai lui Carol I, ani ce coincid cu începerea Primului Război Mondial. Spun asta pentru că, dacă domnul Djuvara a reuşit să păstreze o obiectivitate de fier în paginile precedente, în cele ce urmează, când istoria devine pentru dumnealui un set de amintiri din ce în ce mai apropiate, lipsa implicării afective este un chin la care mă bucur că nu s-a autosupus. A rezultat astfel cea mai puternică rememorare a acelei perioade pe care am întâlnit-o, bucuriile şi dezamăgirile autorului (de multe ori manifestând un caracter uşor infantil) constituind baza unui adevărat monument de admiraţie pe care i-l închin acestui scriitor minunat.

Ceea ce însă m-a întristat a fost chiar acel citat de care vorbeam mai sus, în speţă speranţa pe care, la cei 94 de ani ai săi, Neagu Djuvara nu şi-a pierdut-o. Ba mai mult, îşi pune baza în generaţia actuală, ignorând cu siguranţă maladivul spiritual ce o defineşte, pentru o schimbare care, odată şi-odată, tot trebuie să vină. Cu convingerea că nu am reuşit să redau decât o cantitate infimă din magia transmisă pe calea cuvintelor pe parcursul acestor două zile de lectură, vă las dovadă citatul de care am amintit:

Moştenirea cea mai tragică (n.r. a comunismului) constă în faptul că acea jumătate de secol ne-a stricat sufletul. Un regim în care minciuna a fost ridicată la rangul de metodă de guvernare, în care teroarea a dezvoltat laşitatea la cei mai mulţi şi eroismul imprudent la câţiva, în care delaţiunea a fost considerată virtute, în care furtul, nu numai din bunul statului dar şi din cel al vecinului, a sfârşit prin a apărea legitim din cauza privaţiunilor permanente şi a exemplului de înşelăciune venit de sus, un asemenea regim nu putea să nu lase urme profunde în mentalităţi şi comportamente. Ele sunt astăzi piedica majoră în integritatea noastră într-o lume nouă. Răul mi se pare atât de adânc şi de generalizat încât nu ştiu dacă generaţia celor care acum sunt tineri îl va mai putea stârpi. Moralitatea batjocorită se repară mai greu decât uzinele învechite. Poate doar generaţiile următoare să reuşească a regăsi echilibrul, dacă ar şti, cu hotărâre să impună cultul cinstei, al respectului pentru cuvântul dat şi pentru semeni.

cu referire la Uniunea Europeană, maestrul adaugă:

Eu cred că abilitatea noastră politică ne va ajuta nu numai să intrăm în acest mare ansamblu continental, dar şi să jucăm în sânul lui un rol de frunte. Este crezul meu. Rămâne ca generaţiile viitoare să-l împlinească!

 

3 comentarii

Din categoria - Carti, • Neagu Djuvara

Drumul scurt spre casă

Drumul scurt spre casa

Drumul scurt spre casă - Cătălin Dorian Florescu

Trebuie să recunosc că, spre rușinea mea, nu am terminat încă romanul. Cel mai probabil, așteptatul moment va veni în zilele viitoare pe plaiuri moldoveano-bucovinene, pentru că îmi voi petrece Paștele într-un spațiu delimitat de Iași, Suceava și, cel mai probabil, Gura Humorului.

Trecând la carte, dacă nu ați observat până acum, nu sunt un împătimit al literaturii române în general, în particular urând-o pe cea modernă. Am impresia că actuala cremă literară națională este total lipsită de talent și astfel, pentru a impresiona apelează la cuvinte mari pe lângă al căror înțeles nu au trecut niciodată. Realizează disperați că nu se vor ridica niciodată la nivelul unui Rebreanu sau al unui Eliade și încep să bată câmpii cu grație pe teme mult prea filosofice în loc să șteargă dâra de scuipat ce le curge din gură. Nu vorbesc din vârful condeiului ci din experiență. Am sperat că volumul de față mă va contrazice, însă autorul, cu tot numele lui neaoș românesc este actualmente cetățean elvețian (norocosule!)(nu că nu ar fi reușit să mă contrazică, sîc!).  Plecat împreună cu familia în 1982, romancierul a reușit, în ciuda celor 15 ani petrecuți în frumoasa noastră patrie, să se detașeze psihic de gândirea tipic românească, adoptând în schimb o frumoasă psihologie vestică, elvețiană.

Cu un asemenea trecut este evident că nu putea scrie basme pentru copii, astfel că, asemenea întregii sale literaturi, și cartea de față prezintă un fragment din drumul vieții, mai mult sau mai puțin inspirat din realitate. Pe alocuri o literatură a absurdului, Cătălin Dorian Florescu impune un stil pe care nu l-am mai întâlnit până acum, un stil foarte liber, frustrant la început, dar liniștitor odată ce ajungi să-l deslușești cum se cuvine. În plus, la cei 43 de ani ai săi, autorul are un talent inuman în a manipula personajele, tocmai pentru a reda, practic în HD, tot ceea sufletul său, prin puterea condeiului, are de transmis.

Revenind la teza mea asupra literaturii române contemporane, am realizat că am ajuns, în lumea asta complicată artificial, să ador lucrurile simple și de valoare. Această carte ar fi putut fi scrisă într-un stil Patapievician ilizibil, dovedind o pasiune avidă pentru paginile deja îngălbenite ale DEX-ului. În schimb nu, fiecare cuvânt este atent ales pentru a descrie întocmai intențiile autorului, în același timp păstrând stilul simplu și liber antemenționat.

Mi-am mai procurat de același autor Maseurul Orb, Vremea Minunilor și Zaira (cel mai nou roman) de la cea mai TARE editură românească, Editura Polirom. Probabil că o să revin cu o părere după vacanța de Paște, perioadă în care voi termina și cartea. Nu-mi rămâne decât să vă urez să Pașteți Fericiți! Atenție, iarbă legală!

Vă las și o melodie, de la prietenul Mihai:

5 comentarii

Din categoria - Carti, • Cătălin Dorian Florescu, Muzici

Am atins Nirvana. E moale.

În ciuda tupeului meu relativ ridicat, nu sunt un mare spirit aventurier. Prefer mai mult privitul pe geam decât o aventură pedestră. Cum spune Tolkien prin personajul său, Bilbo Baggins, It’s a dangerous business going out of your door. You step into the road, and if you don’t keep your feet, there is no knowing where you might be swept off to. Cu toate astea, am fost zilele trecute într-o expediție în necunoscut, în căutarea Raiului. Nu, nu am luat-o pe câmpii, nu sunt genul. Cum spuneam… în căutarea Raiului pe care, da, l-am descoperit. Iar până să ajungi acolo există într-adevăr o scară, fie ea și rulantă ca doar na, suntem în sec. 21.

Led Zeppelin are dreptate, însă Biblia nu. La intrare nu îl vedem pe Sfântul Petru împărțind păcătoșii la stânga și la dreapta, ci, de strajă stau patru cuvinte mirifice, simbolizând cele trei căi de urmat pentru neinițiați, al patrulea desemnând o adevărată Nirvană, dacă mi se permite asocierea.

Carte, Ceai, Muzică, Dichis

Cuvintele sunt, într-adevăr Carte, Ceai, Muzică, Dichis, probabil esențialul acestui Paradis pentru cei ca mine. A fost prima dată când am vizitat un magazin Cărturești și am rămas uluit. În primul rând de titlurile senzaționale, alese și așezate superb și, în al doilea rând, de faptul că lumea, și în pragmaticul an 2010, citește, și încă cum.

Cum din Cărturești nu se poate pleca cu mâna goală, iată ce mi-am luat:

6 comentarii

Din categoria - Carti

Prizonierul din Guantanamo

Cartea am primit-o în dar de la iubita mea mamă, care, trebuie să recunosc, nu are gusturi rele. Nu mai citisem de mult o carte având ca subiect Marea Conspirațiune așa că mi-am zis să incerc. Inițial, am crezut că totul se va rezuma la o avalanșă de hule la adresa Americii, cuvinte care-mi gâdilă fiecare celulă a corpului meu, fiind, trebuie să recunosc, un înfocat anti-american. În schimb, Dan Fesperman prezintă doar vârful aisbergului, și-anume corupția din sistemul american, în speță implicarea contraspionajul american susținut de Washington în așa numita luptă împotriva terorismului, acordurile tacite între SUA și vecinul Castro, rivalitatea dintre CIA și FBI, ș.a, prin intermediul unui subiect fictiv, dispariția unuia dintre gardienii închisorii din Guantanamo și eșuarea cadavrului pe țărmul cubanez al golfului cu același nume (este prima dată când un american face greșeala să moară de cealaltă parte a gardului). Pentru anchetarea cazului este trimis Special Agent Revere Falk, un personaj pe care ajungi să îl susții spre finalul cărții, odată ce afli că trecutul său nu e unul chiar imaculat.

Prizonierul din Guantanamo este un roman care nu dezamăgește, asta pot să vă asigur, dar nu este nici o mare senzație a literaturii universale. Merită încercat, deși vă recomand să nu o lălăiți cu lectura deoarece numărul consistent de personaje, fiecare cu caracterul și tipologia sa, vă poate face să vă încurcați în agenții, funcții, grade șamd.

Părerea mea despre Guantanamo? Dovada de grosime a jegului de pe sufletul conducerii americane. Atât. Nu reprezintă legea, democrația, în principiu pălăvrăgeala ieftină perfect dozată și administrată unei populații îndoctrinate și manipulate să creadă că dacă ceva nu e roz și glossy, nu există. Guantanamo reprezintă adevăratul GWOT (Global War On Terrorism), o luptă pentru eliminarea celui mai puternic adversar al Guvernului Mondial, și-anume lumea islamică, oameni cu o deosebită credință în propriile tradiții, în propria religie, oameni cu o rezistență și o putere de luptă nemaiîntâlnită, poate singurul factor care mai păstrează Guvernul Unic Mondial la nivelul unui deziderat foarte greu realizabil. Înțelegeți ceva: nu există terorism. E doar o idee, o unealtă menită să justifice practic orice act criminal al americanilor, națiune al cărei unic scop nu este propria-i prosperitate, ci pacea mondială. Prostii! De-aia și-au omorât cetățenii la 11 septembrie? Pentru a instaura pacea pe Terra? Sunt convins. În general, nu sunt de acord cu genocidul uman. Dacă Dumnezeu, sau cine ne-a creat, ne-a lăsat în componența asta, nu cred că putem noi să decidem ce rase/etnii trebuiesc exterminate… E o aberație.

Dacă stăm însă și ne gândim, în cazul în care nu s-ar fi sinucis, pentru ce le-a făcut evreilor, țiganilor, armenilor ș.a., Hitler ar fi fost acuzat de crime împotriva umanității și omorât. Ceea ce, de cele mai multe ori, mi se pare ceva corect. Repet, vreau să fiu sincer, și deci nu afirm că mereu, ci doar de cele mai multe ori. Dar asta este altă poveste. Ceea ce vreau să accentuez este că americanii, prin actuala lor politică anti-islamică comit aceleași crime împotriva umanității, numai că ei, fiind băieții buni, nu sfârșesc prin a fi ghilotinați, ci ovaționați la parada militară anuală, de către un public cu mintea spălată și stoarsă de orice urmă de raționament și putere de decizie.

Ține doar de noi dacă vrem să credem mizeria continuă ce ne este livrată sub nas prin canalele mass-media, sau dacă vrem să trecem prin spectrul gândirii noastre informațiile și să ne punem unele întrebări…

3 comentarii

Din categoria - Carti, • Dan Fesperman, Teorica Conspiraţiunii

Viitor cu cap de mort (uriaşii din Bucegi)

Viitor cu cap de mort - Radu Cinamar

O, da! Cu ce să încep? Radu Cinamar are în prezent patru cărți publicate. Cine e Radu Cinamar? Puțini știu. Opinia general valabilă afirmă faptul că sub acest pseudonim publică un grup cu surse de informare sus-puse și de mare încredere. Citit invers, numele autorului devine Ramani cu dar, ramanii făcând parte din marea familie traco-dacică (mai multe detalii foarte interesante și relevante aici).

Viitor cu cap de mort ridică fruntea dintre miile de romane desconspiraționale prin relatarea unui eveniment unic în istoria țărișoarei noastre, o descoperire epocală care ar putea schima complet destinul omenirii. Conform acțiunii cărții, în anul 2003, în Munții Bucegi s-a descoperit un tunel ce pornea din inima muntelui și ducea către o sală gigantică, intrarea în tunel și sala în sine fiind protejate de două baraje energetice, impenetrabile.

Până la această parte însă, cartea se constituie într-un monolog dialogat despre francmasonerie, intențiile și acțiunile ei, de la origini până în prezent, o seamă de informații senzaționale, fără îndoială, dar, fără să fiu lăudăros nu pentru mine. Am citit destul de mult despre subiect, nemaifiind mirat de noutatea datelor oferite. Astfel, senzaționalul din carte ar putea fi foarte bine redat într-un articol de ziar, nu prea amplu, cu tot cu imagini, grafice și scheme. Ce m-a amuzat însă teribil în prima parte a cărții a fost următoarea afirmație a venerabilului Massini, un francmason afiliat Clubului Bilderberg: Pentru a ascunde cât mai bine manevrele politice și financiare pe care le declanșăm în aceste scopuri ne servim de cea mai spectaculoasă, dar în același timp cea mai hilară idee pe care am reușit să o infiltrăm maselor de oameni în ultimii două sute de ani. Aceasta este probabil una dintre cele mai de preț achiziții ale noastre, care ne-a adus multe servicii și care se dovedește foarte eficientă chiar și în prezent. Te vei mira, dar ea poartă un nume foarte cunoscut: Democrația! Noțiunea în sine nu face nici cât o ceapă degerată; cu toate acestea, ea este cea mai potrivită piesă în angrenajul planului nostru, care are mare succes la masele populare.

Acum, partea interesantăăă… Cu ajutorului unui satelit american,s-au descoperit acele baraje energetice din Munții Bucegi. După o operațiune româno-americană strict secretă, s-a pătruns într-un final în sala cea mare, numită Sala Proiecțiilor, unde s-au găsit urme bine definite ale unei civilizații ultra-dezvoltate, ce a existat acum mai bine de 50.000 de ani, o civilizație de Uriași. Foarte multe detalii privind o peșteră cu oase de Uriași descoperită în România au fost oferite într-o emisiune a lui Mădălin Ionescu care se găsește aici. Nu prea pot să sintetizez informațiile oferite în carte despre conținutul fabulos al marii săli, deoarece ar trebui să tai părți esențiale. Pot să vă ofer însă alte detalii cum ar fi faptul că o altă structură de acest tip a fost descoperită în Bagdad, capitala Irakului, americanii având acces la ea imediat după începerea războiului, acesta fiind unul din principalele motive pentru care a fost început conflictul. De asemenea, din Sala Proiecțiilor pornesc trei tuneluri, unul spre Tibet, unul spre Centrul Pământului, către o posibilă lume a uriașilor, și unul spre Egipt, spre un alt Sfinx. Mai multe detalii aici.

Schelet de uriaș. Observați diferența între arheolog și schelet.

Se presupune că aceste structuri au fost de fapt adăposturi anti-atomice folosite de strămoșii noștri în războiul nuclear desfășurat în Sistemul Solar în urmă cu 50.000 de ani. Pare ceva imposibil, de necrezut, de luat în râs… corect, așa e, dar dacă voi credeți în existența unei divinități, fie ea Iisus, Allah, Buddha ș.a., atunci cred că puteți să luați în calcul și posibilitatea acestei variante de apariție și evoluție a speciei umane pe Pământ. Astfel, așa cum afirmă și cartea, teoria religioasă a existenței, teoria evoluției a lui Darwin, religiile, istoria… însăși cultura umană sunt aruncate în aer.

Statuia din Lost. N-are legătura cu Bucegiul. Sau are?

Pentru fanii seriei Lost se face o analiză a Sfinxului din Bucegi, care, deși a fost modelat de vînt în forma actuală, ce o fi fost oare în forma sa inițială? Capul vreunei statui uriașe? Tot ce se poate.

Acum intervine partea cea mai neplăcută a întregului post, partea în care nu pot să demonstrez dacă ceea ce se spune în carte este  adevărat. Cam la asta se rezumă totul. Structura cărții, cu personajele care apare șamd este evident una închipuită, lucru ce nu schimbă cu nimic senzaționalul descoperirii. Nu asta e important ci dacă descrierea acelei descoperiri de la final este sau nu adevărată, dacă proiecția Marelui Potop și salvarea oferită de înaltă tehnologie a uriașilor(ce ironic, nu?) este sau nu doar o fabulație, dacă în interiorul Sălii există o urnă cu Praful tinereții sau nu, dacă există în Bucegi sau nu mese uriașe care dacă sunt atinse proiectează o hologramă descriind istoria omenirii, șamd. Veridicitatea acestor afirmații este singurul aspect important care apare în urma lecturării romanului. Nimeni nu poate spune însă nici DA, nici NU. Depinde doar de noi. Merită însă să aruncați un ochi și la emisiunea lui Mădălin Ionescu pusă la dispoziție pe Youtube, dar și la imaginile alăturate.

Schelet de uriaș găsit de americani în Irak.

P.S.: Acum câteva luni, a apărut la știri interviul luat unui mason ce a vizitat România, care spunea că în următorul deceniu, țara noastră va deveni cea mai importantă din lume, de ea atârnând întreaga soartă a umanității.

Aaa, și cumpărați cartea! Neapărat! Merită!

Mai multe detalii, inclusiv o sinteză a ultimei părți a cărții aici.

„In legatura cu “interviul luat unui mason ce a vizitat România, care spunea că în următorul deceniu, țara noastră va deveni cea mai importantă din lume, de ea atârnând întreaga soartă a umanității”
– poti sa dai detalii suplimentare, te rog? Sau vreun link? Multumesc”

Link către știrea respectivă.

12 comentarii

Din categoria - Carti, • Radu Cinamar, Teorica Conspiraţiunii

Confesiunile unui Asasin Economic

Confesiunile unui Asasin Economic - John Perkins

La sfârșitul volumului autorul ne îndeamnă să popularizăm cât și cum putem nenorocirile săvârșite de guvernul american, dezvăluite pe tot parcursul cărții. Confesiunile unui Asasin Economic, o carte pe care mă țineam de mult să o citesc și care, așa cum mă așteptam, nu dezamăgește câtuși de puțin. Asasinii economici sunt noua armă a corporatocrației, a căii către un guvern mondial. Dacă, unde și când ei nu reușesc, intervine armata. E singura soluție. Ceea ce fac acești AE e simplu, dar diabolic de inteligent: prin calificarea și experiența lor vastă în domeniul economic, ei trebuie să convingă țări în curs de dezvoltare (ca România, exact) să devină datoare pe viață Statelor Unite prin împrumuturi uriașe pentru dezvoltare (drumuri, rețele energetice, clădiri… chiar și servicii de salubrizare), sau pur și simplu pentru acoperirea găurilor bugetare.

Asasinii Economici întocmesc rapoarte ce prezic o creștere economică de 2-3-4-5 ori mai mare decât cea reală rezultată în urma respectivului împrumut. Aceste țări în curs de dezvoltare nu vor avea niciodată bani să restituie banii Statelor Unite, astfel că vor deveni sclavii americanilor. Nu puteți să ne dați banii înapoi? Nicio problemă… ce aveți voi acolo? Aaa, petrol, ia dați-l încoa. Ce mai aveți voi acolo? Aaa, voturi în ONU… ia dați-le și p-alea. Aaa, ce vreți voi, să atacați Israelul… Nu, ia stați voi cuminți. Și tot așa. De unde dau americanii toți acești bani vă întrebați. Sistemul monetar internațional are ca monedă de referință dolarul care astăzi nu se mai tipărește pe baza unui fond economic din aur sau ceva asemănător, ci pe simpla încredere a întregii lumi în extraordinara economie americană. Astfel, pentru SUA, distanța dintre colaps total și supremație mondială este una infimă, aproape insesizabilă. Este de ajuns ca anumite state foarte influente să schimbe moneda de referință din dolar în euro și America se va prăbuși. Nimeni nu are tupeu încă să facă așa ceva. Încă.

Revenind, mai sunt desigur și țări care refuză sclavia, țări precum Panama sau Irak. Aaa, nu vreți banii noștri? Atunci înseamnă că reprezentați un pericol global și trebuie să fiți eliminați. INVAZIE!!! ARMATĂ!!! MOARTE CIVILILOR!!! CONTROL GLOBAL!!!

Mai multe nu vă dezvălui pentru că ar trebui să intru în detalii mult prea mult. Vă las plăcerea de a citi și de a vă spune impresiile aici sau, dacă aveți, pe blogul vostru.

Bulgăreală plăcută și spor la citit!

3 comentarii

Din categoria - Carti, • John Perkins

Prizonierii Timpului

Prizonierii Timpului - Michael Crichton

Prizonierii Timpului - Michael Crichton

Încă un volum de Crichton adăugat la categoria „citite”. După fabuloasa experienţă avută cu Prada m-aş fi aşteptat la ceva mai mult de la Prizonierii timpului (Timeline). Sincer să fiu am fost cam dezamăgit. Ca să nu fiu înţeles greşit, trebuie să precizez că Michael Crichton este într-adevăr un maestru al Tehno-Thriller-ului combinat cu SF-ul şi cu uşoare accente de conspiraţii mondiale maiestuos orchestrate de prea puţin mediatizatele companii multinaţionale care practic conduc lumea. Este expert la aşa ceva. De asta îl citesc, îl ador. Problema acestei cărţi este că s-a abătut de la traiectoria sa de bază pentru o incursiune (de altfel bine documentată şi prezentată) în Franţa secolului XIV.

Spoiler: Trei arheologi/istorici sunt trimişi înapoi în timp (de fapt într-un univers paralel) pentru a-şi readuce în prezent mentorul blocat într-un castel al Franţei medievale.

Astfel, acţiunea se desfăşoară pe două planuri, în laboratorul companiei ITC aflat într-o zonă deşertică a New Mexico şi pe malurile râului Dordogne, în secolul XIV. Ideea pe care vreau să o accentuez este că, după părerea mea, autorul a pus în prim-plan universul medieval al cărţii, ignorând practic partea tehnico-ficţionalo-conspiraţională. Partea pentru care a fost şi va rămâne faimos, aducându-şi din plin aportul la imaginea actuală a literaturii de gen.

De asemenea, însăşi această aventură medievală se constituie într-o urmărire cu momente de suspans slab realizate, cu personaje puternice, dar rareori puse în valoare şi cu intrigi slăbuţe; atât de slăbuţe că le şi uitai dacă nu te concentrai câteva clipe.

Nu mă înţelegeţi greşit, romanul în sine este nu bun, ci foarte bun. Singurul motiv pentru care nu îl voi aprecia niciodată pe deplin se datorează experienţei anterioare cu Prada, un roman fa-bu-los. Dacă le-aş fi citit în ordine inversă cu siguranţă alta ar fi fost situaţia.

Prizonierii timpului merită citit pentru interesanta teorie ce stă în spatele călătoriei în timp (mai exact, teleportării cuantice), prezentării fascinante a Franţei medievale şi, zic eu, superbului discurs crichtonian privind imaginea viitorului, discurs atribuit unuia dintre personaje, întâmplător sau nu, şeful companiei ITC.

De apreciat şi explicaţiile de la sfârşitul romanului:

Câteva cuvinte despre călătoria în timp. Deşi este adevărat că teleportarea cuantică a fost demonstrată în laboratoarele din întreaga lume, aplicaţiile practice ale acestui fenomen stau în mâinile viitorului. Ideile prezentate în această carte au fost stimulate de speculaţiile lui David Deutsch, Kip Thorne, Paul Nahin, Charles Bennett, printre alţii. Ceea ce apare în acest text s-ar putea să-i amuze, dar nu trebuie luat în serios. Acesta este un roman. Călătoria în timp rămâne ferm pe tărâmurile fanteziei.

În schimb, reprezentarea lumii medievale are o bază mult mai bine fundamentată, şi pentru asta rămân îndatorat activităţii multor cercetători.

P.S.: Lectură plăcută!

4 comentarii

Din categoria - Carti, • Michael Crichton