Arhive pe categorii: Filme

Va veni o zi când vă vor jeli…

… și se vor ruga pentru sufletele voastre.

Este oare îndeajuns pentru sacrificiul făcut de 60 de milioane de oameni? Doar un gând efemer aruncat uneori din anonimatul gândirii le va putea ridica statuia meritată? Și nu spun cu asta că sângele vărsat de ei a avut vreun folos. Urmările au fost multe, în privința pozitivității acestora am serioase dubii. Nu. Cei ce astăzi nu mai sunt trebuie slăviți pentru cu totul altceva, o calitate ce pare a ne fi părăsit pe toți: credința. Și puțină legătură are asta cu religia. Au crezut în altceva, într-o lume mai bună prin faptele lor, într-o civilizație purificată de răul absolut al fiecăruia. Și pentru asta le-a fost suficient să moară. Au luat arma în mână (de cele mai multe ori fără a ști cum să o folosească) și au mărșăluit dincolo de liniile frontului pentru a-și respecta jurămintele depuse în lacrimi cu chiar câteva minute înainte (vezi ultimele zile de luptă ale Germaniei). Într-un cadru mai strâns s-ar putea numi naivitate. Cifrele însă nu îți permit asta.

Oamenii ăștia au murit, Aliații au câștigat, Axa a fost înfrântă, Aliații s-au luptat, Americanii au câștigat. A da utilitate sacrificiului lor înseamnă a considera prezentul o alternativă pozitivă. Ceea ce, îmi pare rău să spun, cu siguranță este naivitate. Nazismul n-ar fi ucis niciodată 60 de milioane de oameni și cu siguranță n-ar fi rezistat până în zilele noastre. Ca orice sistem totalitar s-ar fi măcinat din interior și s-ar fi prăbușit, lăsând însă în urma sa o planetă dezvoltată, prosperă, nu o rețea de străzi în ruină spălate de râurile de lacrimi ale celor rămași în viață. Ce a adus pozitiv acest război? Uitați-vă ce fac americanii acum în țările arabe. Dacă ăla nu e nazism, atunci ar trebui reinventat termenul.

 

Ken Watanabe în rolul Generalului

Ken Watanabe în rolul Generalului

Am văzut zilele astea cele două filme regizate de Clint Eastwood, Flags of our Fathers și Letters from Iwo Jima, ambele prezentând pe parcursul a câte două ore și-un pic bătălia pentru cucerirea, respectiv apărarea insulei japoneze Iwo Jima, mai întâi prin ochii americanilor, iar apoi ai japonezilor, cele două forțe raportându-se la doi anti-eroi pentru a le mână spiritul luptător. Astfel, dintre cei ce au ridicat steagul victoriei la Iwo Jima se remarcă Ira Hayes, un amerindian pe cât de nepotrivit în rolul său de salvator al Statelor Unite, pe atât de apreciat pentru flegma trasă peste mândria americană. De cealaltă parte îl găsim pe generalul Kuribayashi, un japonez școlit de americani, dar care admite în fața acestora că își va da viața pentru țara sa, cu oricine s-ar afla aceasta în război (I am determined to serve and give my life for my country).

 

Adam Beach în rolul lui Ira

Adam Beach în rolul lui Ira

Această dispută indirectă, alăturată coloanei sonore, reprezintă singurele aspecte remarcabile ale duologiei lui Eastwood. Sunt un mare pasionat al filmelor de război. Am văzut cea mai mare parte din ceea ce se putea vedea. Nu cred că există vreo scenă de luptă care să mă mai poată impresiona, vreun cadru macabru al câmpului de bătălie care să mă facă să închid ochii măcar pentru câteva secunde. Aceste două filme nu își propun să reinventeze genul. Reușesc însă cu succes să adauge o nouă filă (față-verso chiar) în transpunerea pe peliculă a Celui de-al Doilea Război Mondial. Iar pentru asta merită câteva ore de atenție.

Stând acum și reflectând, probabil filmul a vrut să evidențieze cât de ușor ne lăsăm impresionați de maniera în care ne este prezentată o situație, astfel încât ajungem să ne contrazicem singuri în privința favorizării unei părți sau a celeilalte. Ei bine, în privința mea această tactică a cam eșuat, în sensul că am fost cu sufletul lângă japonezi pe tot parcursul duologiei, în ciuda rezultatului deja cunoscut. Am sperat că, printr-o magie a scenaristicii, istoria ar putea fi cumva rescrisă. Din păcate am aflat că acest lucru este imposibil. Ceea ce ne stă în putere este să nu repetăm greșelile trecutului, să gândim înainte să judecăm, să judecăm înainte să acționăm. Doar așa vom putea atinge acel nivel de dezvoltare materială și spirituală pe care profețiile ni-l propovăduiesc.

Aș mai avea câteva lucruri de adăugat în privința războiului, dar le las pentru o dată viitoare.

3 comentarii

Din categoria Filme

Stone

Stone

Stone

Am dezvoltat în ultimul timp un obicei la care sper să renunţ. Iniţial, aplecarea urechii la gândurile altora transmise pe cale virtuală, protejat de anonimatul internetului, părea o idee bună, productivă. Acum, după ce observ cât de reduse mintal sunt aceste entităţi, obiceiul meu începe să devină frustrant. Oamenii îşi pot exprima liber opinia. E bine? Teoretic da, practic nu. Problema fundamentală care apare este că, prin prisma majorităţii prostiei, acele terţe persoane care chiar au ceva de spus rămân înecate în mocirlă, trase la fund de antagonicele mase amintite mai sus.

Am dat întâmplător peste filmul ăsta şi, trebuie să recunosc, în primul rând m-au atras distribuţia şi regia. Cei trei actori nu mai au nevoie de nicio recomandare. În schimb, regizorul John Curran trebuie amintit pentru The Painted Veil, superba transpunere în plan vizual a unei iubiri maladive, o experienţă remarcabilă pe care vi-o sugerez. Cum vă mărturiseam mai sus, am făcut scroll până în secţiunea inferioară a paginii, loc în care bietul film, cu a sa fărâmă de peliculă, este pus la zid şi bătut cu pietre de toate formele şi dimensiunile. Uneori, tămăduitor, îşi mai face apariţia un norocos ce a reuşit să privească prin literele filmului, dincolo de pojghiţa de aparentă realitate. Imaginea pe care a suprins-o a fost aceea a unei producţii remarcabile, dar care a omis să precizeze publicul căruia i se adresează.

De fapt aici converg toate evaluările slabe pe care filmul le-a căpătat. Un exemplu edificator este nota 5,9 de pe IMDb, nimic altceva decât o jignire adusă ideii de simbolistică şi profunzime cinematografică. Îmbucurător este însă faptul că peste jumătate din voturi se situează în intervalul 7-10, cu preponderenţă spre partea superioară a acestuia.

Stone este un film direct, căruia îi lipseşte însă o instrucţiune simplă: doar dacă încerci să evoluezi mental către nivelul necesar perceperii pădurii din spatele copacilor, vei înţelege şi vei aprecia. Doar atunci vei putea afirma că cele două ore petrecute în faţa ecranului te-au făcut să te opreşti câteva secunde şi să gândeşti. Un lucru pe care rareori îl mai întreprindem. Să stăm aşa, pe loc, nemişcaţi, şi să gândim.

În alte condiţii m-aş fi oprit aici, însă nu-mi pot încheia scrierea fără a remarca (dacă mai era nevoie) lipsa de cuvinte ce pot descrie pe de-a-ntregul talentul celor doi Adami, Robert de Niro şi Edward Norton şi senzualitatea contemporană a Evei, înfăţişată sublim de Milla Jovovich.

Moment de exteriorizare a sentimentelor personale: Şi-a REVENIT Robert de Niro!!!

Atât. Vizionare plăcută! Aştept păreri.

5 comentarii

Din categoria Filme

Websitestory

Websitestory

Websitestory

Azi am încercat să tolerez. Am încercat să închid ochii, să respir adânc şi să pronunţ un Hai mă! din toată inima. Am încercat să cred. Mi-am dat sufletul să reuşesc. Am eşuat lamentabil. Şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, mi-am mai făcut şi nervi.

Am descoperit însă noul canal al scursurilor internautice, noua găleată de flegme cerebrale virtuale, sursa duhorii ăsteia primordiale numită prostie. În termeni tehnici se cheamă secţiunea de comentarii a site-ului Cinemagia.ro. Într-o abordare lingvistică uşor îmbunătăţită din punct de vedere cromatico-descriptiv asta s-ar traduce ca bordelul în care curva supremă este evoluţia speciei. Degradare intelectuală într-un stadiu mai avansat decât acolo nu se înregistrează în niciun alt loc, fie el real sau virtual.

Îi mărturiseam şi lui Vlad printr-un comentariu mai devreme: nu mă deranjează când sunt contrazis, atâta timp cât acea opinie contrară este construită pe un fundament argumentativ solid, pe o gândire logică şi corectă şi mai ales exprimată într-o manieră nu neapărat dezvoltată, dar îndeajuns de bine elaborată încât să poată fi înţeleasă. E numai vina mea că am aplecat cursorul mouse-ului asupra anonimizaţilor internetului.

Revenind la film, cu dorinţa de a atinge somităţile antemenţionate voi pronunţa cu voce tare un singur cuvânt: DAAA! Pentru restul voi lăsa tastatura să grăiască.

Până anul trecut filmele româneşti abordau o varietate de 3 genuri: Istoria Românilor by Sergiu Nicolaescu (foarte valoroase), Nasoala perioadă comunistă a României (subiect stors până la ultima picătură de sevă), Comedii clasice (vezi Toma Caragiu). Excepţie făceau o serie de ecranizări, mai mult sau mai puţin reuşite (Moromeţii, Pădurea Spânzuraţilor, Ion, Baltagul), Marfa şi Banii (o capodoperă a cinematografiei române post ’89) şi o tentativă de thriller transformat în orgie SF din raţiuni financiare (Un caz de dispariţie). Subiecte răcite sau deja uscate după prea mult încălzit la microunde. Anul 2010 a venit însă cu ceva nou din partea unui surprinzător (cel puţin pentru mine) Dan Chişu, în pelicula lui Websitestory.

E un film comercial, e un film light. Nu necesită experienţe cinematografice avansate, floricele, nachos, cola, nici măcar o anumită dispoziţie nu necesită. În două săptămâni (căci atât a durat filmarea), Dan Chişu a reuşit să transpună pe suport electronic un sentiment specific fiinţei: vitalitatea. Deşi securea morţii domneşte peste cele 82 de minute, filmul emană viaţă prin toate crăpăturile, prin toate replicile, prin toţi actorii, prin Ficat-ul lui Oreste (omul pentru care am şi cumpărat filmul), prin deosebit de potenta trupă Deko… În cinema-uri mă îndoiesc că mai rulează, dar vă sfătuiesc să vă cumpăraţi / închiriaţi DVD-ul pentru că, da, nici nu ştiţi ce pierdeţi.

7 comentarii

Din categoria Filme

De ce stă lumea acasă

 Bomba dezamorsându-se

Bomba dezamorsându-se

Atentatul cu bombă la Box Office-ul mondial planificat cu delicateţe absolută pentru perioada trecerii dintre ani a fost dejucat în taină de un extrateretru antipatic cu cap mare şi faţă albastră şi de o păpuşă Disney purtătoare a unei coame de proporţii uriaşe. Asta rulează acum în cinema.

  • Tron Legacy – odată dezbrăcat de ţoalele 3D se transformă într-o firavă urmă a ceea ce ar fi trebuit să fie producţia SF a anului. Primul film (pe care l-am şi văzut astăzi) a însemnat ceva în anul 1986 când a apărut; continuarea e doar o altă bifă în lungul şir al filmelor ce trebuiau făcute, neremarcându-se cu absolut nimic special. În plus, deja la al patrulea film văzut la cinema în 3D, încep să am pretenţii mai mari. Nu ştiu cum arată pe un ecran monstru IMAX, dar pe flinticul din Cinema City Iaşi sunt convins că va fi doar o tentativă eşuată. Ca să se înţeleagă, n-am fost încă la cinema, dar urmează. Am apelat la un TS destul de onorabil în privinţa calităţii. Din nou, un film cât se poate de comercial, poveste foarte slabă, plină de formă… Cum o deschizi curge forma din ea. Există şanse foarte mici să îmi schimb părerea în zilele ce urmează.
  • Megamind şi Tangled. Nu ştiu dacă sunt singurul, însă m-am săturat de animaţiile astea puerile, cu tentă matură, cu mare simţământ ascuns şi morală profundă. În afară de Toy Story care m-a relaxat şi de Antz care m-a făcut să ador vocea lui Sly, restul îmi provoacă o scârbă de nedescris. Corect, trebuie să atragă banii de pacheţel ai copiilor însoţiţi de doamnă, dar de ce să ocupi juma’ de cinematograf cu versiuni atât subtitrate cât şi dublate ale ambelor filme în acelaşi timp?!
  • Little Fockers – Ăsta chiar pare promiţător, după experienţa primelor două părţi, însă nu sunt sigur dacă o să mă duc să îl văd. Revin cu detalii în caz afirmativ.
  • The Town – Un remake în taină al clasicului Heat, de data aceasta în regia lui Ben Affleck. Pare vizionabil, dar 10 lei sunt prea mulţi pentru a testa asta.
  • The Tourist – păcat de Johnny Depp. M-a plictisit până şi trailerul. În plus, noua Super Angelina (vezi Mr&Mrs Smith, Wanted, Salt şi acum The Tourist) începe să îmi displacă. Vreau Girl Interrupted, Original Sin, chiar şi Gia, deşi mi-l amintesc destul de vag. Nu clişeele astea Hollywood-iene.

În schimb, din câte se pare, publicul român nu poate să ducă la capăt o capodoperă ca Black Swan-ul lui Arronofsky. Alt motiv pentru care să nu aducă pe ecrane un asemenea film nu văd. Nu neg faptul că hoardele de umflaţi ciofăind la floricele, nachos şi sorbind la cole uriaşe trebuie culturalizate cu ceea ce pot înţelege. Nu neg că din când în când mă odihnesc în compania unui film de duzină. Nu afirm că sunt vreo voce avizată în tainele cinematografiei sau că pătrund întotdeauna în esenţa filmelor la fel de mult cum poate reuşesc alţii. În niciun caz. Cu toate astea vreau să am şi eu o dată la două-trei săptămâni un film atât de apetisant încât să mă cuprindă dinainte să îl văd. Să mă forţeze să dau 10/20 de lei.

Să nu îi mai aud pe ăştia cu anti-pirateria că se plâng.

 

2 comentarii

Din categoria Filme

Memento

Memento - Some memories are best forgotten

Memento - Some memories are best forgotten

Nici măcar sfera, prin perfecțiunea ei, nu e integral identică. Vine raza de lumină și o modelează în așa hal încât juri că e alta. Ești supus multor opinii ce se contrazic, reflecțiilor de gândire ale unor persoane ce mai bine se abțin uneori din a încerca să schițeze ceva. Astfel, cum întotdeauna vor exista oameni cu păreri diferite asupra aceluiași lucru, cred că îmi permit și eu să am opinii diferite asupra unui singur film. Numai așa pățesc în ultimul timp.

Memento. Un film de care am auzit la puțin timp după ce a apărut, dar pentru care nu se ivise momentul încă. Destinul știa că trebuie să vi-l recomand vouă cu două zile înainte de Crăciunul anului 2010. Ceea ce voi și încerca să fac, disecând filmul cu bisturiul încă neșlefuit al experienței mele de cinefil.

Revenind la ideea incipientă, a categorisi un film ca „bun” sau „prost” este jignitor și înjositor. Calitatea unui film nu se judecă într-o manieră bivalentă, a fi sau a nu fi, da, nu, 1 sau 0. Memento, ca producție omogenă este, așa cum m-a obișnuit Cristopher Nolan, atât de frumos încât vrei să-l mai vezi o dată. Și încă o dată. Și încă o dată. Pe de altă parte, dacă vrei să fii cârcotaș, da’ cârcotaș rău, te-apuci să analizezi subiectul și acțiunea filmului ca să conchizi că e un film „prost”, cum spuneam mai sus. Ceea ce nu e altceva decât flegma intelectuală a unor băiețași de cartier care, într-un moment de singurătate covârșitoare, și-au făcut cont pe Cinemagia.ro și s-au apucat să arunce cu substanța proximă, bălegarul. Animalul de proveniență îl alegeți voi.

Gata, m-am calmat.

Ceea ce apreciez eu cel mai mult la un film este atmosfera și starea de spirit pe care o capeți după vizionare. Contează mai mult decât povestea, regia, acțiunea, jocul actoricesc etc. Doar că, de multe ori, aceste aspecte capătă o tentă supremă prin perfecțiune, încât puțin mai îmi pasă de stări de spirit și alte cele. Memento nu îl înțelegi decât la sfârșit. Până acolo însă, te așteaptă vreo două ore de scene repetate, agasante prin prea-puținele detalii pe care le adaugă, întrebări fără răspuns, supoziții contrazise la minut, pe scurt mulți nervi. Finalul, prietenul tău, îți administrează precaut și intravenos un întreg borcan de Distonocalm, just in case.

Despre film în sine pot fi spuse multe, dar prea puține pentru a-i putea acoperi și centraliza calitatea, fără a-l dezgoli de aspecte picante ce dau o satisfacție nebună, odată descoperite. O să mă abțin, așa cum fac de cele mai multe ori. Pornind de la premisa că ați văzut filmul sau îl veți vedea (ar fi mare păcat să îl ratați) vă voi trasa câteva sfaturi: să fiți atenți la toate detaliile, să gândiți dar nu prea mult, să nu fiți prea siguri pe variantele voastre și, de ce nu, să vă simțiți bine pe parcursul unui film cum rar veți mai întâlni. Era să uit, răbdarea e-o virtute.

P.S.: Mă scuzați pentru absență, dar după câteva luni de bătut plaiurile moldovene, am acordat întâietate familiei, măcar pentru zilele astea de vacanță.

15 comentarii

Din categoria Filme

American Psycho

American Psycho

American Psycho

Majoritatea filmelor pe care ajung să le văd au ca punct de plecare o foarte slabă motivaţie, singurele considerente pe care mă bazez uneori fiind nota de pe IMDb şi/sau o părere a unei persoane în care am încredere. Astfel, jucând la două capete, câştig mai mereu: nu mă aştept la un film foarte bun, iar dacă într-adevăr este, atunci am un motiv să fiu mândru că am dedicat două ore unei activităţi plăcute şi benefice, decât, să zicem, ultimului curs la mate.

Nu trec la subiect pentru că e tăiat de mult, decapitat, legat fedeleş şi înnecat în sânge. Încerc de jumătate de oră să găsesc ceva pozitiv la filmul ăsta, măcar o urmă fină din care să pot construi ceva benefic. (tic-tac, tic-tac, tic-tac… alte 30 de minute). Bun, renunţ. Hai mai bine să vă zic despre ce e vorba: Patrick Bateman (Christian Bale – singurul punct forte al filmului) este director executiv al unei firme importante de pe Wall Street, iar, în timpul liber, îşi urmează instinctul ucigaş, transformat de către bani şi putere în pasiune. Omoară tot, de la boschetari şi curve, la colegi de muncă, fără niciun motiv şi fără să clipească; bine, mai clipeşte când stropii de sânge îi ţâşnesc în ochi, dar asta este altceva.

Gândind analitic, filmul nu are nicio vină, fiind realizat după un roman (de Bret Easton Ellis; mi-l voi comanda cât de curând), pe care însă eu nu l-am citit, aşa că nu pot să-l învinovăţesc pentru slăbiciunile peliculei. Revenind, după vizionare, o singură întrebare mi-a apărut ciocănind în monitorul LCD: De ce? De ce acest film? De ce acest subiect? De ce s-au gândit unii că e nevoie de aşa ceva pe piaţa cinematografică? Totul e spick&span cum ar spune americanul, sublim regizat, perfect interpretat (în afară de vreo două actriţe de ultimă mână), dar de ce?

Am înţeles, filmul se vrea o satiră la pătura superioară a societăţii, putredă şi împânzită de termite, duhnind a băuturi proaste, dar scumpe, prizând droguri după tendinţele vremii, o flegmă aruncată oamenilor de afaceri care se duelează în cărţi de vizită şi în rezervări la cele mai selecte restaurante. Foarte bună ideea, total de acord cu ea. Prin termenul American parte a titlului, se prea poate ca satira să vizeze de departe şi toată civilizaţia americană, Patrick Bateman purtând pe umeri şi pe chip teribila mască a unei naţiuni perfecte, cu rol de Mesia pentru restul muritorilor, mască ce îşi pierde vizibil din luciu spre sfârşit. Totuşi, unde intră partea cu asasinul dement în toată treaba asta va rămâne o enigmă pentru mine. Ca şi întreg filmul, acţiunile sale nu au niciun rezultat spre care să poată tinde, pura pasiune părând a fi un motiv suficient pentru toată seria de crime.

Ceea ce detest însă la American Psycho este contradicţia de opinii în care mă aflu. Ca să rezum:

1. filmul este bun
2. nu mi-a plăcut
3. mă atrage ca un magnet, chiar şi acum, la multe ore după ce l-am văzut (cât mi-a luat să scriu postul ăsta!)

O experiență destul de ciudată, dar în același timp benefică pe care vi-o recomand. Nu vă așteptați la un film plăcut. Așteptați-vă la ce-i mai prost. Veți câștiga cu siguranță.

8 comentarii

Din categoria Filme

Inside I’m Dancing

Rory O'Shea was Here / Inside I'm Dancing

Rory O'Shea was Here / Inside I'm Dancing

Declaram cu mare convingere şi sete de afirmare acum ceva timp că voi renunţa la cinematografia americană în favoarea celei europene, din motive de furt intelectual, superficialitate şi promovare glossy. Nu prea m-am ţinut de cuvânt, dar am păstrat promisiunea scrijelită în adâncul conştiinţei, cu speranţa de a o respecta oricând voi avea ocazia.

Zilele trecute, la seminarul de engleză, după ce ne-am intrat în mână cu articolul ‘the’ şi cu Past Simple, am văzut un film superb, de origine britanică, Inside I’m Dancing / Rory O’Shea Was Here. Sincer, cât mă dau eu de filmofil, n-auzisem în viaţa mea de el, lucru care se datorează în totalitate americanizării la care sunt(em) supuşi constant. Dacă n-aş fi dat nas în nas cu James McAvoy (Narnia, Atonement, Last King of Scotland, Wanted) ar fi fost un teritoriu complet virgin pentru mine. Chiar şi aşa, explorarea unui film britanic e o experienţă terifiantă; la orice pas găseşti capcane mortale, insecte veninoase, plante carnivore, flori urât mirositoare, toate încurcate printre iţele peliculei într-un umor unic, caracteristic şi plăcut.

Nu ştiu dacă se datorează regiei, sau mai degrabă scenariului, însă comedia se împleteşte cu dramatismul la intervale de câteva secunde, încât nu ştii dacă o faţă posacă denotă snobism sau un râs coleric denotă imoralitate. Oscilezi între aceste două atitudini până la sfârşitul filmului când, dacă nu ochii, măcar sufletul îţi plânge cu râuri de lacrimi.

Povestea se concentrează asupra a două persoane cu dizabilităţi, pe interacţiunea şi pe evoluţia lor într-un secol al contrastelor, adaptarea la lumea în continuă mişcare fiind mai mult decât dificilă. Filmul impresionează mai puţin prin acţiune, ci prin sentimente, suferinţe interioare, trasee blocate, trasee eliberate, acceptarea şi integrarea în realitate, aşa crudă cum e, culoare şi, de ce nu, prin replici încărcate de umor britanic. Mai mult de-atât nu văd necesar să redau. Vi-l recomand din toată inima. O experienţă minunată!

P.S.: Dacă torrentele nu sunt altceva pentru voi decât un cuvânt cu doi ‘r’, găsiţi filmul şi pe Youtube. Iată partea 1 din 8. Pentru restul daţi click pe cadrul clipului.

13 comentarii

Din categoria Filme