Arhive pe categorii: Personal

Deviaţia mentală prin prisma cotidianului

Ni se serveşte deseori stereotipul jenant că pornim în viaţă cu şanse egale şi că parcursul pozitiv ţine doar de prestaţia şi ambiţia noastră. Ca o masă amorfă de furnicuţe (din ce în ce mai puţin) muncitoare, atunci când ni se repetă un lucru, pe cât de prostesc ar suna iniţial, pe atât de uşor începem să îi conturăm o aură de credibilitate. Locuind actualmente într-un oraş mare, mi se înfăţişează dinainte în fiecare zi o porţie mare de viaţă, la pachet cu tacâmuri din plastic folosite, că doar e criză. Zilele trecute, într-un periplu prin urbe cu epicentrul olfactiv al sudorii umane (cu origini preistorice) şi al naftalinei (ediţie princeps) numit transport în comun, am avut parte de o revelaţie cum numai eu aş fi putut avea.

Să încep cum se cuvine, cu începutul. Iaşiul, ca orice oraş românesc, are rromi. Aceşti rromi, ca toţi rromii, sunt mamiferul cu cel mai dezvoltat instinct de supravieţuire a speciei. Astfel, deşi le lipsesc toate cele necesare unei vieţi măcar la graniţa dintre uman şi sălbatic, natura, mamă protectoare şi iubitoare, i-a dotat cu cele necesare conceperii unei terţe vieţi. Cu frica în sân (ca şi puţinele bancnote, de altfel), profită de darul divin şi încep producţia. Evident că toate aceste noi guri trebuie să evolueze rapid de la stadiul de găuri negre, la cel de nebuloase financiare. În caz contrar, mama natură îşi întoarce chipul, luând degrabă tot ceea ce a oferit cu atâta generozitate. Fiind prea mici şi prea puţin educaţi pentru a face trecerea singurei, mânaţi de un spirit deosebit de altruist, unul din creatori le oferă brânciul de început fix în locaţia guvernată de mirosuri amintită mai sus.

Cei destul de atenţi să nu se împiedice de prima treaptă, păşesc cu neîncredere în a demonstra lor şi lumii întregi că se pot ridica la nivelul oricui. Într-adevăr, după un Tatăl Nostru bolborosit în grabă, se ridică la un nivel ceva mai înalt, cu palmele crescânde spre culmile mărinimiei umane, din ce în ce mai absentă. Se grăbesc căci la următoarea staţie îi aşteaptă celălalt creator cu palma pregătită, însă nu pentru a primi ci pentru a oferi. O lovitură pe care sper să nu v-o imaginaţi. Distanţa a fost prea mică, timpul prea scurt, aglomeraţia prea mare, călătorii prea săraci. Veniţi voi, ipocriţilor şi spuneţi-i copilului ăstuia că are la fel de multe şanse ca toţi cei din jurul lui! Deşi, la cât de îndepărtată vă este inima de suflet chiar aţi fi în stare. Înainte să afirmăm că suntem sau nu mândri să fim români ar trebui să ne gândim: suntem oare mândri să fim oameni?

P.S: vecinul de lângă îl alternează pe Salam cu Patricia Kaas (Mademoiselle chante le blues, mai exact). Superb.

Reclame

16 comentarii

Din categoria Personal

Melodia zilei – Timpuri noi – Adeline

Adeline! Adeline! Timpuri noi actuali oricând! Trăiască!

Va urma o mini-pauză de o săptămână, nu neapărat la numărul de posturi, ci la nivel de cantitate şi calitate a conţinutului. Doar sunt în prima mea sesiune, ce naiba!

3 comentarii

Din categoria Muzici, Personal

Ieşi afară…

Foto: HotNews / DP

Foto: HotNews / DP

… javră ordinară! Acest post se leagă de urletul către libertate al unor oameni ce s-au săturat până peste cap de abuzurile la care sunt martori zi de zi, oră de oră, uneori fiind integraţi şi ei în aceste acte. Mulţi imbecili condamnă gestul lor, considerându-l unul exagerat, sălbatic, ce nu-şi are locul într-o ţară civilizată.

1. Protestul este unul dintre marile avantaje ale democraţiei.
2. România nu e o ţară civilizată.
3. Chiar şi-aşa, s-a demonstrat azi că românii se pot comporta civilizat, profitând în maniera impusă de lege de drepturile lor câştigate prin sângele vărsat de un număr prea mare de oameni acum 21 de ani.

Acest miting a pornit de la o chestiune cvasi-personală între CNA şi Antena3, aceasta din urmă reprezentată de Mircea Badea şi Victor Ciutacu. În ciuda numeroaselor declaraţii în care transmiteau populaţiei că participarea la această acţiune de protest nu este necesară, acolo, în Piaţa Constituţiei, Marţi, la ora 14:00 (!!!) s-au strâns 2000 (!!!) de oameni. Să recapitulăm. Dintr-o chestiune cvasi-personală (care, într-adevăr, ne va afecta pe toţi, mai devreme sau mai târziu), la o oră de vârf, în 2000 de oameni s-a trezit spiritul de luptă. Pentru libertate, pentru dreptate, pentru egalitate… puţin important.

Aşa cum foarte bine sugera Victor Ciutacu, în general românii nu reacţionează decât atunci când sunt vizaţi în mod cât se poate de personal sau atunci când le este ameninţată în mod iminent farfuria cu mâncare de a doua zi. O atitudine eronată, dar caracteristică poporului nostru, atitudine din pricina căreia suntem acum unde suntem. Nu judec pe nimeni, dacă asta se înţelege, trag doar nişte concluzii. Următoarea afirmaţie îi aparţine lui Martin Nimoeller, un pastor antinazist născut în Germania anului 1892:

“În Germania, au venit mai întâi să-i ridice pe comunişti şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram comunist. Apoi au venit după evrei şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram evreu. Apoi au venit dupa membrii de sindicat şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram membru în niciun sindicat. Apoi au venit după catolici şi nu am luat atitudine, pentru că eram protestant. Apoi au venit după mine, dar, în acel moment, nu mai rămăsese nimeni care să ia atitudine pentru mine.”

E greşit să ieşim în stradă să ne urlăm nervii şi supărările. O atitudine sălbatică, inumană, ce nu trebuie să se regăsească în mileniul de graţie 3. Da, da… Mai taie din ele dă-le dracu!

P.S.: Deşi mă auto-declar fan Badea, am încercat (şi zic că am reuşit) să îmi păstrez la nivel raţional obiectivitatea. Dacă nu am reuşit, chiar nu mă interesează.

2 comentarii

Din categoria Personal

Degeaba, adică fără motiv

Astăzi doi oameni au murit degeaba. S-au trezit de dimineaţă, au oprit alarma, s-au îmbrăcat şi au plecat. La muncă. Astăzi doi oameni au murit degeaba. Purtau în suflet dificila sarcină a apărării populaţiei. Nu le venea uşor, dar reuşeau, oricâte piedici li se puneau. Astăzi doi oameni au murit degeaba. Puţin mai odihniţi după ce le-au fost micşorate salariile cu 25% au ajuns la timp la datorie. Ordinul era unul simplu, nimic ieşit din comun pentru serviciul lor în ţara noastră. Un joc. Un joc cu moartea. Şi când spun asta nu intenţionez niciun element de ironie. Serviciul lor în ţara noastră în asta constă. În alte jocuri, dacă eşti mai bun decât adversarul ai câştig de cauză. Astăzi doi oameni au murit degeaba. Ei erau printre cei mai buni. N-a contat. Vor rămâne cei mai buni. Măcar atât. Astăzi doi oameni au murit degeaba. Credeţi că se va face ceva?

 

Un MIG 21 Lancer s-a prabusit la Campia Turzii in urma cu putin timp. Din nefericire nici unul dintre piloti, Sorin Avram si Laurentiu Chirita, nu a reusit sa se catapulteze, ambii fiind ucisi in urma prabusirii.Avionul era in misiune de culegere de date meteorologice pentru a pregati zborul de antrenament programat astazi.

Cum spuneam, astăzi doi oameni au murit degeaba. Vor primi o decoraţie de doi lei, li se va îmbrăca sicriul în tricolor şi vor fi însoţiţi pe ultimul drum de rafale de armă trase de colegi ce îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu au fost ei acolo sus, la ora respectivă. Istoria îi va consola cu faptul că au murit la datorie. Mhm, da, corect. Mai bine i-ar spune accident de muncă… De ce au murit? Nu, nu degeaba… nu li s-a făcut instructaj de protecţia muncii.

Deşi nu vroiam să intru prea adânc în subiect, o să o fac. Principala cauză a accidentelor de acest gen este reprezentată de avioanele vechi, de proastă calitate care încă se mai folosesc în cadrul aviaţiei române. Am câteva întrebări la care îmi voi răspunde singur:

1. Dacă sunt atât de proaste încât omoară oameni mai ceva ca ţiganii din Ferentari, de ce totuşi li se mai permite să decoleze cu personal uman la bord? Dom’le, n-avem bani să luăm alte avioane. Făcusem noi şmecheria aia cu F-16, da’ a venit criza şi ne-a lăsat caşbeci.

2. OK, nu avem bani. Corect. Hai să desfiinţăm aviaţia. Ştiu, sună prostesc, dar gândiţi-vă puţin: la ce ne trebuie nouă aviaţie? Chiar dacă, fabulând, se va petrece un conflict militar de proporţii în zonă (aka ne atacă careva) chiar aveţi impresia că micuţa noastră flotă aviatică va fi mai mult decât un roi de musculiţe? Dom’le, suntem partener NATO şi cutare şi cutare. Ştiţi ceva? Au murit prea mulţi români ca să-i facă fundu’ mare lu’ alde’ Rockeffeller şi Rotschild. Gata. Ajunge. Hai să terminăm cu prostiile astea. Armata noastră e ghena de gunoi a NATO. Nu avem armată. Avem în schimb nişte mulţi oameni care pot să moară în orice moment, absolut de-gea-ba! Ce facem în legătură cu asta? Păi îi trimitem p-ăia să colecteze date meteorologice.

Domnilor miniştri din guvern! Alo, guvernul?! Aşa. Înainte să vă mai încordaţi voi cu principiile morale ale politicii, cu aspectele de stânga şi de dreapta, cu Curtea Constituţională, cu Autostrăzi, cu reforme şi cam ce faceţi voi p-acolo… Ia urcaţi-vă trăi-v-ar o dată pe săptămână într-un zbor d-ăsta de doi lei cu un Mig 21 Lancer. Hai să vedem. Aveţi sânge în pix? Vă ţine? Hai să vă văd.

Ce JEG de ţară avem! Mi-e scârbă mă, mi-e scârbă…

9 comentarii

Din categoria Personal

Noi şi ei, cei vechi

Dacă am fi puşi să schiţăm un autoportret al naţiunii anului 2010, cam asta ar fi imaginea finală. Un bătrânel slăbit, prea slăbit să-şi mai spună ofurile, rămas cu gura schimonosită după atâţia ani de ţipat în van. Nu are dantură pentru că oricum nu are ce face cu ea. Mâncarea a devenit un lux. Supa de la cantina săracilor e atât de rară încât n-ai ce mesteca şi să vrei. Poartă pe cap o eşarfă primită de la nepoata îndepărtată; o poartă pe dos pentru că faţa e mult prea tocită şi decolorată, chiar şi pentru firavele exigenţe ale bătrânului. Înveliţi în eşarfă au venit mai mult ca sigur şi doi pantofi uzaţi, care, în scurta lor viaţă au apucat să vadă mai multe locuri decât bietul (aproape) centenar. Îi ţine bine şi îi şterge în fiecare zi. Nu se ştie niciodată cât de curând va veni ziua în care se va făli cu ce are mai bun.

Cât de ipocriţi putem fi. Ne autocaracterizăm astfel, dar tot ceea ce facem vine să ne contrazică. Ca popor, am dezvoltat obiceiul de a sărbători practic orice, de a o ţine din sărbătoare în sărbătoare, din grătar în grătar, din băută în băută (vezi ziua bărbatului, ziua de iarbă verde, a doua zi de iarbă verde, cele trei zile de Paşte, Crăciun, onomasticele, Halloween şamd). Lucru care, judecat la rece, nu prea ar fi de condamnat în condiţii normale. Numai că, în condiţii normale am avea ce sărbători. Astfel, apar două posibilităţi. Ori chiar suntem precum bătrânelul din imagine şi facem orice pentru a ne uita condiţia (dar, atenţie, nu pentru a o îmbunătăţi), ori, aşa cum cred eu, suntem nişte ipocriţi şi nu căutăm decât să ne plângem de milă, uitând că totuşi o ducem bine comparativ cu alţii. Pentru a exemplifica, am văzut zilele trecute o poză a unui copil african, practic piele-şi-os, murind într-un pâlc de iarbă al savanei. Astfel de copii se duc în fiecare zi. Aceea e o viaţă grea, ce nici nu se compară cu traiul nostru. Oricum ar fi, manifestăm o atitudine de condamnat, şi, până când nu ne vom trezi din starea asta de letargie „inerţică” nu vom putea evolua de la stadiul bătrânelului, fie în sens practic, fie în sens teoretic, mental.

BTW: În cazul în care vreţi un moş care să urle la voi din sculare în culcare, puteţi să vă atârnaţi tabloul ăsta de cuiul bătut strategic pe centrul imprecis al peretului achiziţionându-l de aci.

4 comentarii

Din categoria Personal

Pfuuu…

 

Câta stratu dă praf!

Regăsesc cu greu drumul către adresa unde, nu de mult, îmi retrăgeam spiritul în momentele sale de slăbiciune. Indicatoarele s-au sucit, într-adins pentru a mă încurca, pentru a mă pune să bântui pe cărări încă nestrăbătute, nedescoperite, nebănuite… Dar nu, mi-am păstrat amintirile, închise bine, departe de orice influenţă posibilă. Încă îl mai cunosc: mirosul hârtiei imaculate, sunetul Muzici-lor, ironia prostească din unele locuri… da, încă mai simt drumul de mult neglijat. El nu m-a uitat. Mă ghidează cu precizie elveţiană către uşa odată strălucindă, acum învelită la căldură sub licheni, aşteptându-mă. Îşi deschide braţele către mine, mă cuprinde… aproape că o simt în sufletul meu, în mintea mea, în mine. Vreau să îi vorbesc, dar buzele îmi sunt legate. Nu le pot mişca oricât m-aş strădui. Îmi face semn să nu mă mai zbat. Nici nu mai am cum. M-a prins.

O văd cum se apleacă din înălţimea-i infinită către mine, parcă încercând să-mi spună ceva. Buzele ei se apropie de urechea mea dreaptă. Aerul pe care-l trage în piept îmi provoacă un fior rece până în sufletul peste care domneşte cu atâta pricepere. Încă nu îmi spune. Ochii mei se deschid către ea întrebând de ce? Din puţinul aer rămas îmi şopteşte un cuvânt la care nu m-aş fi aşteptat niciodată. Îngheţ instantaneu. Cum de nu m-am gândit la asta? Cum de nu mi-am dat seama? Nu mai e. A dispărut. Asta îmi e răsplata pentru cum m-am purtat. Şi totuşi, ce fac acum? Am străbătut atâta drum, am trecut prin atâtea… măcar o privire de-aş mai putea arunca înăuntru. Doar că, odată cu amintirile, am uitat să ascund cel mai important obiect. Pe cât de mic, pe atât de vital. În limbaj comun poartă denumirea de Parolă, cuvât cu care mi-a îngrozit auzul prezenţa de mai-nainte.

Când uiţi uiţi. Noroc că se poate recupera.

Am aflat cu stupoare că încă mai am vizitatori. Motiv pentru care merită să mai arunci o idee pe planşetă din când în când. Revin!

5 comentarii

Din categoria Personal

Bătaie la Bac

O noua campanie antisociala marca pulafashion.

GENIAL!!!

5 comentarii

Din categoria Personal