Arhive lunare: Decembrie 2010

Cum am ajuns până aici

Am trăit 19 ani cu o mare apăsare în adâncul sufletului, cu o tară copleşitoare ce îmi inlănţuise spiritul în cumplita închisoare a căinţei. Sămânţa îndoielii a rodit copleşitor, transformându-se într-o adevărată junglă a valorilor de adevăr încastrată între sinapsele creierului meu. E bine sau nu? Greşesc că le detest, sau ar trebui să le iubesc, căci despre femei este vorba (sau, mai bine zis, acelea dintre ele care majusculează termenul). Din contopirea slabelor raze de lumină ce pătrundeau prin desiş am extras un set de idei preconcepute. Femeia în general este creatura care atunci când are dreptate se înşeală, iar când este satisfăcută începe să nu mai fie. Nimic. Femeia în particular este creatura care îşi răspunde la întrebarea pe care singură ţi-a pus-o, dar la care avea pregătit deja răspunsul. O atitudinea pe care, după o minusculă experienţă de viaţă, conştient că înseamnă renegarea propriului spirit, am ajuns să o dezavuez. După 19 ani de dispreţ orientat spre feminism mi-am apucat concepţiile strâns, am închis ochii, am călcat acceleraţia, am tras frâna de mână şi… când m-am trezit, am văzut asta.

Vă iubesc!

Anunțuri

11 comentarii

Din categoria Personal

Sărbătorile. România.

 

Nu suport tradițiile din preajma Sărbătorilor de Iarnă. Ne îndoapă cu rahatul ăsta toată viața și noi nu protestăm deloc. Din contră, căscăm gura și mai mult, să aibă loc.

În sfânta… perioadă a Crăciunului mi-e scârbă de:

  • măcelărirea în stil barbar a porcilor
  • masacrul asupra (și-așa) puținilor brazi care mai sunt în păduri
  • tonele de mâncare pe care le facem și pe care ne forțăm să le mâncăm că doar sunt făcute
  • mai puținele tone de mâncare pe care le aruncăm în timp ce alți oameni pe planeta asta mor de sete
  • reportajele despre spitale pline de umflați care au crăpat în ei mai mult decât le permitea mațul
  • inerenta și nelipsita numărătoare a anilor trecuți de la Revoluție cu cele zero procente de progres
  • clișeele de genul: Crăciunul acesta să încercăm să fim mai buni, mai puri, mai spirituali (mâncând tone de porc și împodobind braji)
  • sacii de bani băgați în buzunarele companiilor de telefonie pentru cretinismele alea de mesaje
  • cretinismele de mesaje (tare aș vrea să îi cunosc pe toți cei care stau și compun mizeriile alea sinistre, flegme pure trase în moștenirea lăsată de poeții naționali)
  • șlehtele de țigani-colindători care efectiv se pișă pe el de colind după ce și-au luat banul
  • toată gama de produse pirotehnice fără de care nu se poate „trece în noul an”
  • Coca-Cola 2,5L la preț promoțional de sărbători, Tuborg Christmas Brew, Pepsi Blue
  • mocirlele din oraș pricinuite de suprinderea prin care au fost luate autoritățile după răpăiala de zăpadă
  • mai adăugați voi…

Ceea ce mă motivează să uit toate astea și să-mi extirp amărăciunea sufletească se datorează integral copilăriei fericite pe care am avut-o, amintirilor plăcute din preajma Crăciunului, cadourilor de sub brad, căldurii așternutului, momente care mă remontează din orice moment greu prin care aș trece. În rest mă amuză cum o sfântă sărbătoare se transformă într-un mare rahat betelit și luminat, iar milioane de pelerini devin o armată însetată de shopping, uniți prin puterea fluturașilor de discount.

Așadar, Crăciunul ăsta să încercați să fiți mai buni, să mâncați tot, să cumpărați Coca-Cola la 2,5L, să trimiteți SMS-uri întregii agende (preferabil compoziții proprii) și, la trecerea dintre ani, să aprindeți (nu, nu o lumânare) o rachetă și pentru WikiLife!

12 comentarii

Din categoria Jenibil, dar irezistibil

Memento

Memento - Some memories are best forgotten

Memento - Some memories are best forgotten

Nici măcar sfera, prin perfecțiunea ei, nu e integral identică. Vine raza de lumină și o modelează în așa hal încât juri că e alta. Ești supus multor opinii ce se contrazic, reflecțiilor de gândire ale unor persoane ce mai bine se abțin uneori din a încerca să schițeze ceva. Astfel, cum întotdeauna vor exista oameni cu păreri diferite asupra aceluiași lucru, cred că îmi permit și eu să am opinii diferite asupra unui singur film. Numai așa pățesc în ultimul timp.

Memento. Un film de care am auzit la puțin timp după ce a apărut, dar pentru care nu se ivise momentul încă. Destinul știa că trebuie să vi-l recomand vouă cu două zile înainte de Crăciunul anului 2010. Ceea ce voi și încerca să fac, disecând filmul cu bisturiul încă neșlefuit al experienței mele de cinefil.

Revenind la ideea incipientă, a categorisi un film ca „bun” sau „prost” este jignitor și înjositor. Calitatea unui film nu se judecă într-o manieră bivalentă, a fi sau a nu fi, da, nu, 1 sau 0. Memento, ca producție omogenă este, așa cum m-a obișnuit Cristopher Nolan, atât de frumos încât vrei să-l mai vezi o dată. Și încă o dată. Și încă o dată. Pe de altă parte, dacă vrei să fii cârcotaș, da’ cârcotaș rău, te-apuci să analizezi subiectul și acțiunea filmului ca să conchizi că e un film „prost”, cum spuneam mai sus. Ceea ce nu e altceva decât flegma intelectuală a unor băiețași de cartier care, într-un moment de singurătate covârșitoare, și-au făcut cont pe Cinemagia.ro și s-au apucat să arunce cu substanța proximă, bălegarul. Animalul de proveniență îl alegeți voi.

Gata, m-am calmat.

Ceea ce apreciez eu cel mai mult la un film este atmosfera și starea de spirit pe care o capeți după vizionare. Contează mai mult decât povestea, regia, acțiunea, jocul actoricesc etc. Doar că, de multe ori, aceste aspecte capătă o tentă supremă prin perfecțiune, încât puțin mai îmi pasă de stări de spirit și alte cele. Memento nu îl înțelegi decât la sfârșit. Până acolo însă, te așteaptă vreo două ore de scene repetate, agasante prin prea-puținele detalii pe care le adaugă, întrebări fără răspuns, supoziții contrazise la minut, pe scurt mulți nervi. Finalul, prietenul tău, îți administrează precaut și intravenos un întreg borcan de Distonocalm, just in case.

Despre film în sine pot fi spuse multe, dar prea puține pentru a-i putea acoperi și centraliza calitatea, fără a-l dezgoli de aspecte picante ce dau o satisfacție nebună, odată descoperite. O să mă abțin, așa cum fac de cele mai multe ori. Pornind de la premisa că ați văzut filmul sau îl veți vedea (ar fi mare păcat să îl ratați) vă voi trasa câteva sfaturi: să fiți atenți la toate detaliile, să gândiți dar nu prea mult, să nu fiți prea siguri pe variantele voastre și, de ce nu, să vă simțiți bine pe parcursul unui film cum rar veți mai întâlni. Era să uit, răbdarea e-o virtute.

P.S.: Mă scuzați pentru absență, dar după câteva luni de bătut plaiurile moldovene, am acordat întâietate familiei, măcar pentru zilele astea de vacanță.

15 comentarii

Din categoria Filme

American Psycho

American Psycho

American Psycho

Majoritatea filmelor pe care ajung să le văd au ca punct de plecare o foarte slabă motivaţie, singurele considerente pe care mă bazez uneori fiind nota de pe IMDb şi/sau o părere a unei persoane în care am încredere. Astfel, jucând la două capete, câştig mai mereu: nu mă aştept la un film foarte bun, iar dacă într-adevăr este, atunci am un motiv să fiu mândru că am dedicat două ore unei activităţi plăcute şi benefice, decât, să zicem, ultimului curs la mate.

Nu trec la subiect pentru că e tăiat de mult, decapitat, legat fedeleş şi înnecat în sânge. Încerc de jumătate de oră să găsesc ceva pozitiv la filmul ăsta, măcar o urmă fină din care să pot construi ceva benefic. (tic-tac, tic-tac, tic-tac… alte 30 de minute). Bun, renunţ. Hai mai bine să vă zic despre ce e vorba: Patrick Bateman (Christian Bale – singurul punct forte al filmului) este director executiv al unei firme importante de pe Wall Street, iar, în timpul liber, îşi urmează instinctul ucigaş, transformat de către bani şi putere în pasiune. Omoară tot, de la boschetari şi curve, la colegi de muncă, fără niciun motiv şi fără să clipească; bine, mai clipeşte când stropii de sânge îi ţâşnesc în ochi, dar asta este altceva.

Gândind analitic, filmul nu are nicio vină, fiind realizat după un roman (de Bret Easton Ellis; mi-l voi comanda cât de curând), pe care însă eu nu l-am citit, aşa că nu pot să-l învinovăţesc pentru slăbiciunile peliculei. Revenind, după vizionare, o singură întrebare mi-a apărut ciocănind în monitorul LCD: De ce? De ce acest film? De ce acest subiect? De ce s-au gândit unii că e nevoie de aşa ceva pe piaţa cinematografică? Totul e spick&span cum ar spune americanul, sublim regizat, perfect interpretat (în afară de vreo două actriţe de ultimă mână), dar de ce?

Am înţeles, filmul se vrea o satiră la pătura superioară a societăţii, putredă şi împânzită de termite, duhnind a băuturi proaste, dar scumpe, prizând droguri după tendinţele vremii, o flegmă aruncată oamenilor de afaceri care se duelează în cărţi de vizită şi în rezervări la cele mai selecte restaurante. Foarte bună ideea, total de acord cu ea. Prin termenul American parte a titlului, se prea poate ca satira să vizeze de departe şi toată civilizaţia americană, Patrick Bateman purtând pe umeri şi pe chip teribila mască a unei naţiuni perfecte, cu rol de Mesia pentru restul muritorilor, mască ce îşi pierde vizibil din luciu spre sfârşit. Totuşi, unde intră partea cu asasinul dement în toată treaba asta va rămâne o enigmă pentru mine. Ca şi întreg filmul, acţiunile sale nu au niciun rezultat spre care să poată tinde, pura pasiune părând a fi un motiv suficient pentru toată seria de crime.

Ceea ce detest însă la American Psycho este contradicţia de opinii în care mă aflu. Ca să rezum:

1. filmul este bun
2. nu mi-a plăcut
3. mă atrage ca un magnet, chiar şi acum, la multe ore după ce l-am văzut (cât mi-a luat să scriu postul ăsta!)

O experiență destul de ciudată, dar în același timp benefică pe care vi-o recomand. Nu vă așteptați la un film plăcut. Așteptați-vă la ce-i mai prost. Veți câștiga cu siguranță.

8 comentarii

Din categoria Filme

Melodia nopţii

Paula Seling şi Andreea Crepcia – Timpul

Melodie perfectă, interpretare de excepţie, o capodoperă din toate punctele de vedere. Publicul strică tot, dar n-ai ce să-i faci. Plecăciuni umile în faţa celor două!

Un comentariu

Din categoria Muzici

Inside I’m Dancing

Rory O'Shea was Here / Inside I'm Dancing

Rory O'Shea was Here / Inside I'm Dancing

Declaram cu mare convingere şi sete de afirmare acum ceva timp că voi renunţa la cinematografia americană în favoarea celei europene, din motive de furt intelectual, superficialitate şi promovare glossy. Nu prea m-am ţinut de cuvânt, dar am păstrat promisiunea scrijelită în adâncul conştiinţei, cu speranţa de a o respecta oricând voi avea ocazia.

Zilele trecute, la seminarul de engleză, după ce ne-am intrat în mână cu articolul ‘the’ şi cu Past Simple, am văzut un film superb, de origine britanică, Inside I’m Dancing / Rory O’Shea Was Here. Sincer, cât mă dau eu de filmofil, n-auzisem în viaţa mea de el, lucru care se datorează în totalitate americanizării la care sunt(em) supuşi constant. Dacă n-aş fi dat nas în nas cu James McAvoy (Narnia, Atonement, Last King of Scotland, Wanted) ar fi fost un teritoriu complet virgin pentru mine. Chiar şi aşa, explorarea unui film britanic e o experienţă terifiantă; la orice pas găseşti capcane mortale, insecte veninoase, plante carnivore, flori urât mirositoare, toate încurcate printre iţele peliculei într-un umor unic, caracteristic şi plăcut.

Nu ştiu dacă se datorează regiei, sau mai degrabă scenariului, însă comedia se împleteşte cu dramatismul la intervale de câteva secunde, încât nu ştii dacă o faţă posacă denotă snobism sau un râs coleric denotă imoralitate. Oscilezi între aceste două atitudini până la sfârşitul filmului când, dacă nu ochii, măcar sufletul îţi plânge cu râuri de lacrimi.

Povestea se concentrează asupra a două persoane cu dizabilităţi, pe interacţiunea şi pe evoluţia lor într-un secol al contrastelor, adaptarea la lumea în continuă mişcare fiind mai mult decât dificilă. Filmul impresionează mai puţin prin acţiune, ci prin sentimente, suferinţe interioare, trasee blocate, trasee eliberate, acceptarea şi integrarea în realitate, aşa crudă cum e, culoare şi, de ce nu, prin replici încărcate de umor britanic. Mai mult de-atât nu văd necesar să redau. Vi-l recomand din toată inima. O experienţă minunată!

P.S.: Dacă torrentele nu sunt altceva pentru voi decât un cuvânt cu doi ‘r’, găsiţi filmul şi pe Youtube. Iată partea 1 din 8. Pentru restul daţi click pe cadrul clipului.

13 comentarii

Din categoria Filme

Melodia anotimpului

Ce repede mai trece timpul… 12 ani s-au dus aşa! Una din piesele copilăriei mele.

9 comentarii

Din categoria Muzici