Celule tricolore îmi curg prin vene, oricât aş vrea să neg asta. Aşa cum codru’i frate cu românul, tot aşa românu’i frate cu drapelul. Şi nu numai. Sunt un patriot, chiar dacă nu vreau să o recunosc. Mă mândresc cu istoriile, cu personalităţile, cu valorile noastre. Rareori acompaniate de vitejie, rareori imaculate, rareori proprii cu totul… Prezentul se subţiază cu fiecare adiere de timp greutatea sa apropiindu-se de indefinit. Povara imaginii se depune astfel tot mai presant pe umerii trecutului. Desigur, o imagine plăcută nu schimbă cu nimic fondul, însă măcar oferă un cadru pozitiv către (măcar) perspectiva unei schimbări.
Revenind, cu fiecare menţiune externă, oricât de mică, îmi creşte pulsul, mi se dilată pupilele şi mi se mai aşează un zâmbet în colţul gurii. Uite mă, au zis de noi! Puţine-au mai rămas ocaziile în care prin mintea unui străin să treacă Romania(ns) acompaniat(ă) de un gând sau o intenţie plăcut(ă). Şi, deşi pare absurd, străinii nu au nicio vină. Nu superficialitatea lor a cauzat imaginea noastră externă actuală, ci tocmai fondul pe care am reuşit să-l transmitem prin orice canal posibil, de la situaţia politică, la sălbăticia locuitorilor, trecând prin starea deplorabilă a nivelului de trai. E-adevărat, avem foarte puţine motive de a manifesta mândrie, dar nu ştiu cum dracu facem că reuşim să le ţinem numai pentru noi. Nu am făcut absolut nimic pentru a transmite pozitivitate, şi, când ne-am trezit din somnul cel de moarte, am realizat e prea târziu. Asta nu ne convine. Şi ce facem? Îi dăm înainte cu tupeu.
În general, nu cred că mai avem vreo şansă ca popor, ca ţară, ca orice. Trebuie dărâmat totul şi reclădit, dar nu de noi. Nu mai suntem în stare de nimic. Seva dacică e pe terminate, iar din cea romană nu am apucat să gustăm la momentul oportun.
Am văzut zilele trecute un documentar în care ţara noastră era lăudată pentru că are în lucru cel mai mare proiect de infrastructură din Europa. Era vorba de sutele de kilometri de autostradă aflaţi încă la stadiul de dâre de cărbune pe hârtie milimetrică. Noi am făcut ce era mai uşor: desene şi atribuiri de fonduri. Foarte multe fonduri. Bitumul e negru, fierbinte şi miroase urât. Doar banii cică n-au miros.
În plan personal, mă scuzaţi dacă n-am scris (nu voi mai scrie) aşa mult pentru un timp. Am foarte mult de învăţat. Partea frumoasă e că îmi place.
Wiki Life 