The Hurricane

După toate hulile aduse de către mine la adresa americanilor de-a lungul timpului, au reușit să se ridice din nămolul adânc de cinci picioare și să-mi ceară un drept la replică. Acordându-le acest drept am acceptat să văd filmul The Hurricane, cu Denzel Washington în rol principal. Doamne, ce film, CE FILM! Sincer, nici nu am ce să zic… m-a lăsat mască. Pot doar să vă recomand să-l vedeți… ACUM! Nu mai așteptați că n-aveți pentru ce.

După ce vă delectați cu splendoare cinematografică descrisă mai sus, ascultați și balada lui Bob Dylan, închinată marelui boxer Rubin Hurricane Carter:

Jaba

În cameră miroase a fum. Să fie de la prea multa matematică de bac? Să fie de la norul de cenușă de deasupra? Să fie de la vecinii din a căror ardere scârțâie patul de vreo jumătate de oră? Tough call cum ar spune americanul.

Am auzit ieri la știri că spațiul aerian nord-estic al României a fost blocat pe o perioadă nedeterminată, urmând să se revină cu detalii. M-a apucat instantaneu o stare în care fiecare atom al fiecărei celule din corp’șorul meu radia de nespusă bucurie: gata, au venit micuții verzi. Ne vor lua, ne vor explica ce și cum, mi se vor adeveri teoria uriașilor, teoria istoriei inventate, teoria religiei prelucrate și voi muri fericit la o vârstă fragedă, fix înainte de bac. Combinația perfectă. Din păcate n-a fost să fie. Doar un amărât de vulcan cu probleme stomacale de ordin gazos. Încă nu. Dar în 2012 tot se va întâmpla ceva. Abia aștept.

Între timp vă anunț că n-am nimic să vă anunț. Jegul ăsta de examen îmi mănâncă toată voința. Aștept luna iulie mai rău decât 2012. Măcar știu că în iulie nu voi fi vârât în formol de niște creaturi dezgustătoare cu trei mâini și cinci picioare pentru a-mi fi analizată inteligența. Voi fi vârât într-o bancă, stând comod pe o placă de lemn care cică se cheamă scaun. Creaturile lunii iulie sunt fix la fel, numai că li se excită simțurile la cuvântul șpagă.

Ce uameni dom’le

Întotdeauna am crezut că mai nesimțiți ca românii nu există în lume, însă azi am fost contrazis. Să o iau cu începutul. Acum trei ani, în 2007, mai exact, am văzut un film care mie mi s-a părut genial prin rafinament și clasă, și-anume Death at a Funeral. Azi descopăr din întâmplare pe un site de filme, un trailer la mult-așteptatul Death at a Funeral (16Aprilie). Zic mă, ce dracu, am luat-o eu razna sau am văzut filmul ăsta acum ceva vreme? Când arunc un ochi mai îndeaproape văd că de fapt filmul este un oareșce Remake după fenomenala variantă britanică în care familia personaj și-a schimbat culoarea și naționalitatea din albă și engleză în neagră și americană. Cum știu americanii ăștia să pună curul lor mare plin de hamburgeri pe subiecte de succes… n-ai văzut. La fel au făcut și cu The Ring și Shutter care inițial au fost lansate ca filme de origine asiatică pentru ca mai apoi să fie refăcute având literele USA postate lângă titlu.

Cap I – Bucovina

M-am întors din proaspăta călătorie în frumoasa patrie cu dor de blog, de voi, cititorii mei, de ele, cărțile mele… pe scurt, de viața mea. Cu această ocazie inaugurez o nouă categorie, Jurnal de călător, cu primul capitol, Bucovina. Prin prisma viitoarei mele studenții pe plaiurile Iașingtonului, am decis să petrecem Paștele la Voroneț, urmând să trecem prin Iași în drumul nostru spre locul de cazare.

IAȘI

Un oraș superb, mult mai apropiat de Bucovina decât tot ce am văzut în partea Moldovei, foarte curat și, în același timp, foarte MARE! Sincer să fiu, însă, aștept cu nerăbdare anii de studenție la Iași, ani în care sper să mai fiu citit de măcar jumătate dintre cititorii mei actuali (pe sistemul lui Bilbo Baggins, LOTR: I don’t know half of you half as well as I should like, and I like less than half of you half as well as you deserve). După un scurt tur de oraș și un espresso aromat la Moldova Mall, am plecat spre destinația noastră, și-anume Voroneț.

VORONEȚ

Călători experimentați cum suntem, am făcut rezervare din timp (aproape două luni) la unitatea de cazare numită Cabana Domnica… Ehe, de aici începe însă circul Globus cu animalele scăpate de sub control. Din punct de vedere al tipului de cazare, vila ne era pusă la dispoziție, sub strânsa supraveghere și administrare a patronesei, doamna Domnica. Trecând peste jegul de nedescris din bucătărie, frigiderul soios, oalele care ți se lipeau de mâini din pricina mizeriei, zecile de musculițe moarte din cameră, sutele de musculițe vii din cameră, mirosul oribil al așternuturilor, defecțiunile majore ale mobilei (în sensul că șifonierul nu se deschidea nici bătut), am trecut cu bine peste prima noapte, noaptea de vineri spre sâmbătă.

Sâmbătă după-amiază am fost anunțați cu părere de rău că, pentru noi, cei 20 de ocupanți ai vilei cocinei Domnicăi, nu mai există apă. Deloc. Nici rece nici caldă. Nu intru în amănunte cu privire la motivele prostești invocate de patroneasă pentru că n-ar avea sens. S-a contrazis de atâtea ori încât nu mai știu ce trebuia crezut și ce nu. În plină seară a Învierii, înainte să mergi la biserică, există un obicei să faci o baie pentru a fi curat (nu că aș fi eu bisericosul numărul unu, însă are sens). Așadar, aflați în imposibilitatea de a respecta măcar parțial datinile creștine am întrebat gazda ce putem face. Ni… de fapt, mi s-a răspuns că mai bine mă parfumez puțin mai mult, pentru că apă nu e. Dacă nu e, nu e. Deși plătisem o grămadă de bani, deși făcusem rezervare, deși vila are trei (TREI!!!) garoafe, nu ne putea asigura o sursă continuă de apă. Singura soluție pe care au pus-o în aplicare a fost să tragă apă cu pompa din râul acela jegos ce curgea pe lângă drum, apă ce ajungea total nefiltrată, plină de nisip și ierburi la chiuvetele noastre, apă cu care trebuia, teoretic, să ne spălăm și să facem mâncare.

La un moment dat, pe parcursul șederii noastre, proprietăreasa ne-a rugat să nu mai spălăm noi vasele deoarece risipim prea multă apă și că se va duce ea cu ele (vasele) la vale pentru a economisi prețioasul lichid. Acel la vale probabil că era fix râul din care ne trăgea nouă apă de băut în zilele ce au urmat.

Privind însă dintr-un alt punct de vedere, vacanța a fost un real succes, am vizitat cinci mănăstiri: Moldovița, Sucevița, Humor, Voroneț și Putna, locuri pe unde nu am fost niciodată până acum, și cu siguranță nu voi mai merge în viitorul apropiat. Având o oarecare credință proprie am fost impresionat mai mult de valoarea istorică a locului, decât de valoarea religioasă. Măcar am recunoscut.

O experiență într-adevăr de neuitat, o experiență ce m-a făcut să realizez că, orice ar fi, hotelul e hotel și pensiunea e pensiune și că, într-o călătorie este mult mai important să te simți bine decât să faci o economie de 10-15%.

BICAZ

Supărați de condițiile jenante puse la dispoziție de cocinăreasa de mai sus, ne-am făcut bagajele și am tăiat-o spre Bicaz, cu siguranță cireașa de pe tort a întregii excursii. Cazați la un superb hotel de 3 stele, Hotel Adora, am vizitat Lacul Roșu, Barajul Bicaz și Cheile Bicazului, locuri pe care nu m-aș fi plictisit niciodată să le privesc în detaliu.

Un episod oarecum amuzant s-a consumat în apropiere de baraj. Aflat într-o oarece dilemă privind istoria barajului, am ochit un aparent oficiu de informații spre care m-am îndreptat fulger, în căutare de un potențial răspuns. Ajuns la respectivul birou, aveam să descopăr că era ocupat de doi gardieni dintre care emitea răsunător într-o limbă și un ritm indiano-țigănești o mini combină muzicală.

Cu bune, cu rele, per total a fost o vacanță frumoasă pe care sigur nu o voi uita niciodată. Pentru experiența trăită printre Cheile Bicazului a meritat fiecare moleculă de jeg din cocina de la Voroneț. Paște Fericit!

Drumul scurt spre casă

Drumul scurt spre casă - Cătălin Dorian Florescu

Trebuie să recunosc că, spre rușinea mea, nu am terminat încă romanul. Cel mai probabil, așteptatul moment va veni în zilele viitoare pe plaiuri moldoveano-bucovinene, pentru că îmi voi petrece Paștele într-un spațiu delimitat de Iași, Suceava și, cel mai probabil, Gura Humorului.

Trecând la carte, dacă nu ați observat până acum, nu sunt un împătimit al literaturii române în general, în particular urând-o pe cea modernă. Am impresia că actuala cremă literară națională este total lipsită de talent și astfel, pentru a impresiona apelează la cuvinte mari pe lângă al căror înțeles nu au trecut niciodată. Realizează disperați că nu se vor ridica niciodată la nivelul unui Rebreanu sau al unui Eliade și încep să bată câmpii cu grație pe teme mult prea filosofice în loc să șteargă dâra de scuipat ce le curge din gură. Nu vorbesc din vârful condeiului ci din experiență. Am sperat că volumul de față mă va contrazice, însă autorul, cu tot numele lui neaoș românesc este actualmente cetățean elvețian (norocosule!)(nu că nu ar fi reușit să mă contrazică, sîc!).  Plecat împreună cu familia în 1982, romancierul a reușit, în ciuda celor 15 ani petrecuți în frumoasa noastră patrie, să se detașeze psihic de gândirea tipic românească, adoptând în schimb o frumoasă psihologie vestică, elvețiană.

Cu un asemenea trecut este evident că nu putea scrie basme pentru copii, astfel că, asemenea întregii sale literaturi, și cartea de față prezintă un fragment din drumul vieții, mai mult sau mai puțin inspirat din realitate. Pe alocuri o literatură a absurdului, Cătălin Dorian Florescu impune un stil pe care nu l-am mai întâlnit până acum, un stil foarte liber, frustrant la început, dar liniștitor odată ce ajungi să-l deslușești cum se cuvine. În plus, la cei 43 de ani ai săi, autorul are un talent inuman în a manipula personajele, tocmai pentru a reda, practic în HD, tot ceea sufletul său, prin puterea condeiului, are de transmis.

Revenind la teza mea asupra literaturii române contemporane, am realizat că am ajuns, în lumea asta complicată artificial, să ador lucrurile simple și de valoare. Această carte ar fi putut fi scrisă într-un stil Patapievician ilizibil, dovedind o pasiune avidă pentru paginile deja îngălbenite ale DEX-ului. În schimb nu, fiecare cuvânt este atent ales pentru a descrie întocmai intențiile autorului, în același timp păstrând stilul simplu și liber antemenționat.

Mi-am mai procurat de același autor Maseurul Orb, Vremea Minunilor și Zaira (cel mai nou roman) de la cea mai TARE editură românească, Editura Polirom. Probabil că o să revin cu o părere după vacanța de Paște, perioadă în care voi termina și cartea. Nu-mi rămâne decât să vă urez să Pașteți Fericiți! Atenție, iarbă legală!

Vă las și o melodie, de la prietenul Mihai: